Cultură pentru toți: Ce opțiuni de culturalizare și ce instituții aveau orădenii acum jumătate de veac, în comunism (FOTO)

Odată cu dezvoltarea Oradiei, satisfacerea unei nevoi importante a comunității - cultura - a devenit imperioasă. În perioada comunistă, peisajul cultural local a evoluat în funcție de ideologie, în anii 1960 și până la începutul anilor ’70 fiind mai relaxat și mai deschis.

BIHOREANUL vă prezintă principalele repere culturale locale ale vremii.

SovRom cultură

După instaurarea regimului comunist, toate instituțiile de cultură au fost obligate să se reorienteze dinspre promovarea valorilor locale și universale, considerate „burgheze”, către cele sovietice. 

În anii 1950, filmul, teatrul și literatura sovietice au invadat cinematografele, teatrele și bibliotecile românești, fiind promovate alături de scriitorii pro-comuniști și de spectacolele și filmele neutre politic sau de propagandă. Din 1944 exista deja ARLUS - Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, care în Oradea avea sediul în Piața Stalin, azi Piața Regele Ferdinand I.

După plecarea armatei sovietice, în 1958, regimul lui Gheorghiu-Dej a început să se depărteze de politica moscovită, relaxându-se ideologic, prilej de revenire la patrimoniul local și național. În Oradea, activitatea teatrului, filarmonicii, muzeului și căminelor culturale de cartier a crescut, apărând și noi entități, toate coordonate de un Comitet de Cultură al Județului Bihor, iar mai târziu de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, subordonat Partidului Comunist.

Printre actori 

Conform monografiei Teatrului de Stat, coordonată de Elisabeta Pop, în 1955, alături de secția maghiară a apărut și cea română, cu actori ai teatrelor din țară și absolvenți ai Institutului de Teatru și Artă Cinematografică I.L. Caragiale din București. Primul regizor artistic al noii secții a fost Corneliu Zdrehuș, urmat de Radu Penciulescu, iar director era Molnár János.

Erau puse în scenă spectacole din repertoriul național și cel sovietic, dar și din „granzi” precum Shakespeare și Arthur Miller. În anii 60 erau prezentate și piese istorice, precum Horia, Apus de soare (foto) și Mihai Viteazul. Directorul Teatrului era Eugen Țugulea, urmat în 1968-1972 de Emanoil Enghel, apoi din nou Țugulea până în 1977, succedat de Mircea Bradu.

A fost o perioadă efervescentă a scenei orădene, cu spectacole diverse, media publicului depășind 500 la o reprezentație. Artiștii erau deseori văzuți la șuetă pe terasele din centru, discutând scenariile. Repertoriile cuprindeau comedii, drame, piese istorice și pentru copii. Mai târziu, în 1977 s-a desfășurat prima ediție a Săptămânii Teatrului Scurt.

Din februarie 1950 funcționa în urbe și un teatru de păpuși. Copiilor le erau prezentate spectacole precum Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Harap Alb, Scufița Roșie ori Cenușăreasa, pentru care instituția a obținut premii la concursuri naționale.

Muzică pentru tot poporul 

Mai tânără, Filarmonica de Stat a fost înființată în 1949 pe bazele fostei Societăți Filarmonice interbelice. Primul director a fost Gyarmati Miklós, organizatorul celulei comuniste orădene din clădirea fostului Cerc Catolic, unde a fost stabilit sediul instituției. Conform monografiei acesteia, editate de Ion Bradu și Al. Firez, misiunea de început a orchestrei a fost de a familiariza muncitorimea cu muzica cultă, susținând concerte chiar și în fabrici.

Cei mai longevivi dirijori au fost Miron Rațiu, între 1957 și 1990, și Acél Ervin (foto), între 1963 și 1991, perioade în care calitatea concertelor a crescut, iar repertoriul s-a diversificat până la epoca contemporană, cu lucrări de Ceaikovski, Schumann, Liszt. În anii ’60 și-au făcut loc Britten, Haydn, Händel, orchestra colaborând cu numeroși soliști din țară și din străinătate. Director era Al. Firez, care a impus o bună organizare și pasiune. Publicul era invitat la concerte simfonice, simfonice populare, recitaluri, muzică de cameră, festivaluri Beethoven și Brahms, precum și spectacole de muzică populară ale orchestrei Crișana și ale altora din țară. De asemenea, Filarmonica oferea și lecții pentru elevi.

Cultură și sindicate

O nouă instituție de spectacole, Casa de Cultură Oradea, a fost înființată în 1968. Sediul din Parcul 23 August (azi 1 Decembrie) a fost inaugurat cu un spectacol muzical-coregrafic în 29 decembrie 1972. Clădirea avea o sală de spectacole cu 800 de locuri, cabine pentru actori, săli pentru cercuri, club, bibliotecă.

Director era scriitorul Constantin Mălinaș, instituția adăpostind și centru metodic pentru sindicatele întreprinderilor, astfel că a devenit Casă de Cultură a Sindicatelor. Găzduia spectacole, concerte, expoziții, conferințe științifice și manifestări politico-ideologice. Publicul mai putea participa la cercuri literare și de balet pentru copii, cursuri de judo, culturism, croitorie și cineamatori, rebus, șah și automobilism. Biblioteca proprie avea peste 20.000 de volume.

În anii ’70, CCS oferea seri de dans cu formațiile Metropol Group și Miraj, discotecă, concerte ale trupelor Roșu și Negru și Progresiv TM, spectacole muzical-coregrafice, concerte de muzică ușoară, populară, corală, japoneză și piese de teatru. Aveau loc concursuri de selecție pentru studioul de dans Arta nouă și pentru Ansamblul Nuntașii Bihorului, iar mai târziu pentru Festivalul Național Cântarea României.

Prin muzee 

Un alt reper cultural local era muzeul. În anii ’60 în Oradea funcționa Muzeul Regional, devenit Județean în 1968, inițial în clădirea unde azi funcționează Palatul Copiilor. Expoziția de bază era organizată în concordanță cu ideologia vremii. Apăreau noi secții, inclusiv laboratoare de restaurare, iar în timpul directoratului lui Virgil Giurcă instituția s-a mutat în Palatul Baroc, devenind Muzeul Țării Crișurilor, cu expoziții permanente de arheologie-istorie, artă, etnografie (foto) și științe naturale, deschise în 1971-1972. Scaunul directorial a fost ocupat, apoi, de arheologul Sever Dumitrașcu.

Periodic aveau loc expoziții temporare, arheologice, istorice aniversare, de grafică, gravură, sculptură, tapiserii și pictură, artă populară și tehnică agricolă. La fiecare final de an, muzeul organiza o expoziție județeană de artă plastică, unde artiștii locali erau invitați să-și prezinte noile creații. Vizitatorii erau numeroși, între ei și copiii, pentru care erau ținute lecții-școală.

Din complexul muzeal mai făceau parte Muzeele Memoriale Ady Endre, inaugurat în 1955, și Iosif Vulcan, deschis zece ani mai târziu. Din 1971, publicul era invitat și la Muzeul Militar, care prezenta istoria războiului de independență din 1877 și cele două războaie mondiale, cu accent pe Divizia 11 Infanterie, care a activat în Bihor.

Cuvântul scris

În Bihor apăreau două ziare: unul în română, Crișana, și altul în maghiară, Fáklya, ambele „organe” ale Comitetului Județean al PCR. Știrile locale erau, în mare parte, prezentări ale „realizărilor” din agricultură, industrie și construcții, între ele strecurându-se știri sportive, culturale, pagini dedicate tineretului, femeii și știri internaționale. Articolele apăreau în baza unor planuri tematice discutate de reprezentanții Partidului cu redactorii ziarelor. Nimic nu se putea scrie la întâmplare, din simplul motiv că exista și cenzura.

Fondată la Budapesta în 1865 din inițiativa lui Iosif Vulcan, mutată în Oradea în 1880, revista Familia a apărut cu întreruperi din cauza frecușurilor politice și a banilor puțini. În 1965, la centenar, autoritățile locale au profitat de relativa relaxare ideologică pentru a o reînființa. Redactor-șef era scriitorul Alexandru Andrițoiu. Printre lucrările de proză, poezie, teatru și cronici, toate filtrate ideologic, își făceau loc vizitele șefului statului în județ și proiecte de sistematizare urbană.

Alte publicații erau editate de Muzeul Țării Crișurilor și de Institutul Pedagogic. Anuarele Crisia, Biharea și Nymphaea ale muzeului adunau studii de arheologie și istorie, de etnografie, artă și științele naturii, în timp ce Lucrări științifice, editat de Institut, cuprindea articole de științe umaniste, pedagogie, științe exacte, de inginerie și mecanică, în serii anuale. Tot în Institutul Pedagogic au existat reviste studențești: Gaudeamus, apărută între 1968 și 1974, urmată de Filobiblon, din 1978 până în 1982, unde publicau studenții din Cenaclul Nicolae Labiș.
Instituțiile orădene de cultură contribuiau, deci, fiecare pe „felia” sa, la ridicarea nivelului educațional într-o perioadă de reorientare a regimului de la sovietism la naționalism, în acest timp profesionalizându-se. Aproape toate își continuă și în prezent activitatea.

FILMUL, DISTRACȚIE ȘI PROPAGANDĂ
Prin cinematografele orădene

Filmul a fost unul dintre instrumentele de propagandă favorite ale puterii comuniste, atât prin buletinele de știri proiectate în cinematografe, cât și prin lungmetrajele politico-sociale menite să ilustreze noua lume a colectivizării și industrializării. În anii ’50-’60 se puteau vedea doar filme sovietice și est-europene, abia mai târziu apărând câteva occidentale, iar apoi și cele românești istorice, în ton cu directivele PCR de glorificare a istoriei naționale. 

Cinematografele din Oradea erau concentrate în zona centrală, unul funcționând în Palatul Vulturul Negru. În 1946-1948 s-a numit Aro, apoi Lumina, iar în aprilie 1956 a fost redeschis ca Pușkin, cu filmul sovietic Drum periculos. Sala era dotată cu trei aparate de proiecție și 700 de locuri. Depărtarea de politica sovietică a dus la rebotezarea lui ca Oradea. 

Un alt cinema funcționa în clădirea Filarmonicii, numit Scala, între 1948-1951, iar apoi Arta. În apropiere mai funcționau alte două săli: Timpuri noi, redenumită Tineretului, în Palatul Bazar, și Transilvania, la ARLUS. Prima clădire nouă de cinema din Oradea a fost deschisă în 1961 pe strada Republicii. Numit Crișana (foto), cinematograful era cel mai modern din județ, fiind urmat abia după două decenii de Patria, în Rogerius. Azi, niciunul nu mai funcționează.