Cosmin Leucuța: „Era o vreme când apocalipsele mă amuzau și mă distram scriind despre ele”

Cosmin Leucuța a debutat în 2013, cînd avea doar 27 de ani. A cîștigat un concurs de debut organizat de-o tînără editură din Iași (Adenium) cu manuscrisul unui roman ambițios, un bildungsroman, Laptele negru al mamei. Patru ani mai tîrziu a revenit în librării cu un volum de proză scurtă, Numele altora, cu subtitlul Povestiri (în principiu) scurte, la Casa de Pariuri Literare. Au urmat un roman la Polirom (Hoodoo, 2018) și încă un volum de povestiri (Cum te vei îmbrăca la sfîrșitul lumii?, CDPL, 2020). În ambii ani, pentru fiecare carte în parte, Cosmin Leucuța a primit Premiul Tînărul Prozator al Anului. Acum doi ani s-a întors la roman, cu Cerul ca oțelul, mutîndu-se la prestigioasa Editură Humanitas. O poveste postapocaliptică amintind de Drumul lui Corman McCarthy, acesta a fost nominalizat la Premiul Național de Proză Ziarul de Iași și la Premiile FILIT (două premii cu jurii foarte exigente).

Acum, Cosmin Leucuța oferă cititorilor, din nou, un volum de proză scurtă. Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni a apărut de puțin timp la Editura Humanitas, iar autorul va veni să-l lanseze la Oradea, joi, 20 iunie, de la ora 18, la Librăria Humanitas. Acesta e și prilejul cu care i-am adresat întrebările următoare.

- Mircea Pricăjan: Au trecut doi ani de la apariția romanului Cerul ca oțelul. Noul volum, „ăla cu titlu lung, ceva cu minciuni”, cum aș paria că încă-i spune lumea, a ieșit de curînd tot la Humanitas. Conține 8 proze scurte. Înainte să intrăm în miezul lui, aș vrea să aflu de la tine un lucru mai degrabă tehnic: ți-ai planificat ca strategie asta de-a alterna un roman cu un volum de proză scurtă?

- Cosmin Leucuța: Nu neapărat. Înainte să public primul volum de proză scurtă scrisesem deja vreo 6 romane și intenționam foarte riguros să le public. Dar n-a fost să fie. Între timp mi-am încercat mâna cu proza scurtă, chiar dacă nu știam ce (sau dacă) o să-mi iasă, am văzut că merge, și apoi s-a format un fel de ciclu. Acuma nu zic că încerc să mă țin de el, dar volumele de proză scurtă îmi oferă un fel de respiro între romane, și lovesc cel puțin la fel de puternic. Zic eu.

- M.P.: Cumva în continuarea aceleiași idei, a diferenței/asemănării dintre roman și proza scurtă, te-aș întreba cum faci să le ții separate? Îmi spuneai în altă parte că scrii proză scurtă și-n timp ce lucrezi la unul sau mai multe romane. Nu simți o influență între aceste două specii totuși diferite?

- C.L.: O chestie pe care am observat-o la proza scurtă e că, în general, tinde să fie foarte dezlânată, foarte aeriană, cu finaluri deschise și prea puțină carne pe oase. Încerc ca prozele scurte pe care le scriu să fie, în fapt, mici romane închegate, cu început și final cât mai satisfăcător pentru cititor. Deci, un răspuns simplu și direct ar fi că prozele îmi sunt influențate de subiectele și stilurile pe care le adopt în romane, dar reduse la un minimum necesar pentru a avea sens și impact. În perioadele în care nu scriu romane, scriu proze scurte ca să mă pregătesc pentru romane. Acum, o altă chestie e că proza scurtă o scriu fără presiune, fără deadline-uri, când mă lovește o idee, o las să zacă și abia după ce s-a copt scriu textul. Și volumul nu-l încheg decât după ce simt că s-au adunat destule povești. Uneori poate să dureze și 3-4 ani până adun de o carte (ca în situația de față). La roman mă stresez mai mult, acolo spațiul îmi permite multe, dar mă și obligă la alt fel de standarde.

- M.P. Tu ești preponderent un prozator de imaginație. Datele autobiografice, atîtea cîte sînt, le ascunzi foarte bine în spatele și-n plămada poveștii. Asta mă face să cred că ești, în același timp, un autor care scrie cu gîndul la cititori. Am dreptate? Și, dacă da, cum îți formează lucrul ăsta scrisul?

- C.L.: Vorba regelui, scriu să mă încânte pe mine, și apoi să-i încânte și pe alții. În primul rând scriu cărțile pe care aș vrea să le citesc, despre subiecte pe care aș vrea să le văd tratate. Dar normal că te gândești și la cititori. Nu neapărat la ce le-ar plăcea, ci mai degrabă la ce le-ar crea disconfort, sau ce i-ar pune pe gânduri, și în același timp să fie și o poveste care să rămână cu ei mult după ce au închis cartea. Vreau impact. Nu controversă, doar impact. Vreau ca atunci când pun mâna pe următoarea carte semnată de mine, oamenii să se întrebe „oare ce-o să găsesc aici?” cu un sentiment de ușoară anxietate. Și după ce închid cartea, să rămână cu ei multă vreme. Chestia asta te cam obligă să fii inventiv, ori pe partea de tehnică, ori pe partea de subiecte.

- M.P. Cine ți-a citit în special romanele și-a dat seama că acțiunea lor e plasată fie într-un spațiu nedefinit, ca în Cerul ca oțelul, fi altundeva decît în România (vezi Hoodoo). Dacă am schimba numele autorului pe copertă cu unul ceva mai universal, am putea spune că romanele tale sînt traduse, cel mai probabil, din limba engleză. Urmărești în mod conștient latura asta de... universalitate?

- C.L.: Da, o urmăresc. Deși mereu adaug indicii cu privire la locații, easter eggs, cum le zice, prefer anonimitatea sau universalitatea locurilor și numelor. Nu mă interesează să leg poveștile de un loc anume, pentru că poveștile pe care le spun se pot întâmpla oriunde, oricui. Vreau ca oamenii să se concentreze pe poveste și personaje, fără să se simtă obligați să vadă cartea printr-un filtru românesc.

- M.P. Pe de altă parte, dintre prozele tale scurte mărturisesc că cel mai mult mă atrag și mă conving cele extrase din lumea noastră românească-atît-de-românească. Mi se pare că acolo, în special în dialoguri, zace un mare rezervor de inspirație și mi-ar plăcea să citesc într-o zi un roman întreg scris în felul ăsta. Ai planuri pentru așa ceva?

- C.L.: Un roman format doar din dialoguri e ceva la care visez de multă vreme. Cred că prozele scurte sunt o zonă foarte bună pentru un asemenea exercițiu, și e foarte posibil ca în următorii... nu știu, să zicem 10 ani să urmeze un roman care să fie 100% dialog. Momentan nu am nimic în lucru în direcția asta, dar e ceva la care mă gândesc constant. Ce narațiune pot transforma în dialog? Ce descriere pot transforma în dialog? Dialogul curge cel mai bine, poți strecura acolo o mulțime de informații, și e foarte natural. O să vedem ce iese.

- M.P. Citind recentul tău volum, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (cel pe care îl vom lansa la Oradea joia asta), mi-am dat seama că unul dintre firele lui roșii – cel mai gros, mi s-a părut mie – e cel legat de relații. De la cele platonice din copilărie la cele de maturitate deplină și, mai departe, de final de viață, la 50 de ani de căsătorie. Sînt acolo relații simple, firești, dar și mai complicate, cum e cea din „Omul roș”. A fost asta o temă care te-a preocupat cînd ai alcătuit sumarul volumului?

- C.L.: Relațiile, felul în care se construiesc, evoluează și se năruiesc mereu m-a interesat. Romanul meu de debut a fost un roman al relațiilor eșuate, și da, relațiile sunt o temă predominantă în proza pe care o scriu, dar n-aș zice că m-am gândit la ele ca la piatra de temelie a acestui volum. Cum se întâmplă de multe ori, de la început până la final ies la suprafață tot felul de lucruri care te preocupă în fundal.

- M.P. Trei proze fac aparent notă discordantă în volumul tău. Sînt diferite și ca temă, și ca abordare, și ca topos și chiar ca gen. E vorba de „A fost al mamei mele”, „Prăjitură” și „Zdrobit: biografie în viu grai a unei tragedii moderne”. Cum ai gîndit locul acestora în volum?

- C.L.: Partea de organizare a prozelor în volum îmi dă un pic de bătaie de cap, n-o să mint. În general sunt de părere că finalul oricărei cărți contează cel mai mult, de aceea poți fi sigur că elementele cele mai memorabile vor fi acolo într-o carte scrisă de mine. Prin urmare, „Zdrobit” era alegerea evidentă pentru ultima proză. Cât privește pe celelalte, ele vin într-o progresie care crește treptat, până când tensiunea ajunge cât de sus poate să ajungă, ca să producă finalul acela de mare impact care rezumă și imprimă asupra cititorului sentimentul întregului volum. Iar faptul că le-am alternat cu povești care sunt „din lumea noastră românească-atît-de-românească”, cum foarte plastic te-ai exprimat mai devreme, nu e o întâmplare, ci pur și simplu am încercat să diluez puțin nota discordantă pe care stilul lor o fac cu celelalte povești.

- M.P. Minciunile din titlul volumului se referă la ororile pe care ne spunem că lumea nu le conține. E vorba, deci, despre amăgire, despre refuzul de a vedea realitatea în toată urîțenia ei. Acesta e, aș spune, un gest de autoconservare. Cum să luăm, așadar, îndemnul din titlu?

- C.L.: Titlul poate părea ușor contradictoriu față de intenția mea. Nu vreau să mă mint că lumea nu conține orori. Mi-aș dori să știm de ele, să le observăm și să le absorbim, să nu plecăm din încăpere pentru că ne simțim inconfortabil.

- M.P. Viziunea ta literară despre lume e sumbră, de-a dreptul apocaliptică. Spune-mi, te rog, ce te face fericit și ce-ți dă încredere în lume în viața de zi cu zi? Lasă-ne o rază de speranță.

- C.L.: Era o vreme când apocalipsele mă amuzau și mă distram scriind despre ele. Rămân (sau măcar încerc să rămân) o persoană cât de cât optimistă, dar mi-e din ce în ce mai greu. Fericirea mi se trage din lucrurile mărunte pe care le observ atunci când nu-s preocupat de lucruri grele. Toți ar trebui să fim atenți la lucrurile mărunte din jur. De acolo vine fericirea.

Interviu realizat de Mircea Pricăjan