Andrei Măjeri, regizor premiat în 2024 de UNITER, montează „Richard al III-lea” la Oradea: „Nu cred într-un teatru băgat în ochi”

Publicul orădean a făcut deja cunoştinţă cu creaţiile lui Andrei Măjeri (34 ani), tânărul regizor care a primit anul trecut premiul pentru Cea mai bună regie la Gala UNITER, pentru spectacolul "Cine l-a ucis pe tata?", despre relaţia tumultuoasă şi dureroasă tată-fiu. 

De-a lungul anilor, el a primit recunoaşteri similare şi la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, nu doar pentru acel spectacol, ci şi pentru altele, ca "Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois" sau "Medea’s Boys", aduse de actori de la alte teatre din ţară. 

Nu doar regizor apreciat, ci şi dramaturg deja premiat, Andrei Măjeri se află în această perioadă la Oradea, unde pregăteşte, pentru prima oară alături de trupa Teatrului Regina Maria, un spectacol: "Richard al III-lea", de William Shakespeare, în care rolul Ducelui de Gloucester, care va trăda şi ucide cu sete pentru a obţine tronul Angliei, va fi jucat de actorul Petre Ghimbăşan. Din distribuţie mai fac parte actori ca Alina Leonte, Richard Balint, Răzvan Vicoveanu şi Denisa Vlad. 

Premiera va avea loc la începutul lunii aprilie, iar Andrei Măjeri a stat de vorbă cu BIHOREANUL în faza primelor repetiţii, dând astfel publicului un "teaser" despre ce pregăteşte pentru scena orădeană... 

"Nu mă interesează unanimitatea. Mă interesează şi criticile"

- Cum s-a înfiripat colaborarea cu Teatrul Regina Maria? A mai fost cât pe ce, în trecut.

- Da! A fost de atâtea ori "cât pe ce" încât îmi luasem gândul de la Oradea. Pentru mine, Teatrul Regina Maria a fost un mediu extrem de plăcut prin prisma festivalului de aici, în care s-au jucat opt sau nouă dintre spectacolele mele şi am câştigat de patru ori premiul pentru cea mai bună regie. M-am simţit tot timpul foarte bine primit de publicul orădean. Pe Victoria Balint (n.r. – managerul interimar al TRM) o ştiam deja, cum a fost director artistic şi se ocupa de festival, şi am interacţionat foarte bine. Pe finalul stagiunii trecute, mi-a lansat această invitaţie, ştiam că îşi doreşte şi adaptări după piese clasice, şi am ajuns la acest text, pe care am dorit să-l fac de la începutul lui 2020, în Bucureşti, dar a venit pandemia. Am rămas cu dorinţa şi cu dragul pentru acest text, care s-a sedimentat altfel în mine şi a căpătat altă anvergură, alte idei pe care le-am văzut posibile aici, cu trupa de la Oradea. Am mai colaborat cu teatrul de aici pentru coproducţia "Zeiţe de Categoria B", una dintre actriţe fiind Ioana Dragoş Gajdó, unul dintre pilonii acestui teatru.

- Este vorba despre un text adaptat de dvs. şi de dramaturgul Alexandra Felseghi... 

- "Richard al III-lea" este, după unele măsurători, cea mai lungă piesă shakespeariană. Nu o văd montată integral, ar ieşi un spectacol de 4 ore. Acest gen de texte invită la o trunchiere, făcută după unele idei, unele discuţii cu Alexandra Felseghi, o bună colaboratoare a mea, căreia i-am montat texte originale. Aici însă nu este un text nou, vorbim despre "Richard al III-lea" de William Shakespeare, nu după William Shakespeare. Pentru a face mai uşoară înţelegerea încrengăturilor din jurul coroanei, din Războiul Rozelor - destul de complicate, cu multe personaje, moştenitori - înspre a face materialul scenic uşor de primit de spectatori, am introdus nişte flashback-uri din piesa care precedă Richard al III-lea, şi anume Henric al VI-lea (Partea a III-a). E o tehnică folosită adesea în film, cea a flashback-ului. 

(foto: Andrei Măjeri)

- Inclusiv pentru menţinerea atenţiei publicului, parcă tot mai dificil de realizat?

- Avem acces la filme şi la seriale de acasă, din pat. Iar noi, făcătorii de teatru, ne întrebăm adesea cu ce îi readucem în sălile de teatru? Ce oferim altfel? Cred că teatrul oferă un soi de experienţă de ne-replicat acasă, a imediatului, poate şi a imperfectului pe alocuri, şi a viului. În Bucureşti, unde trăiesc, sălile sunt pline după pandemie. Am spectacole care se vând în 30 de secunde. Asta mă bucură, dar mă şi sperie, că nu-mi dau seama cine sunt aceşti spectatori care vin tăvălug. Niciodată publicul nu e acelaşi, e un public spart. Mă interesează diversitatea aceasta, pentru că prin ea testăm valabilitatea a ceea ce propunem pe scenă. Nu mă interesează unanimitatea în receptare. Mă interesează şi criticile.

Nu-l veţi vedea nici pe Putin, nici pe Trump...

- Aţi menţionat la un moment dat "Richard al III-lea" cu referire la lumea politică. Cât de relevantă poate fi piesa în contextul actual?

- Dacă vă aşteptaţi să-l vedeţi pe Putin, nu-l veţi vedea. Dacă vă aşteptaţi să-l vedeţi pe Trump, nu-l veţi vedea. Nu cred într-un teatru băgat în ochi, cred în subtilitatea artei pe care o practic. Pe de altă parte, nu cred nici în excesul de metaforă, care bagă în ceaţă spectatorul. Este inevitabil o piesă a intrigilor palatului. Eu vreau să generez, împreună cu actorii, o ficţiune atrăgătoare estetic, atrăgătoare prin performanţele actoriceşti, atrăgătoare prin muzică, care are un substrat cu rezonanţă în orice epocă, la nivel politic, pentru că urmăreşti ascensiunea şi decăderea rapidă a unui dictator. "Richard al III-lea" sper să le ofere spectatorilor o experienţă, pentru că mi se pare că publicul de acum asta caută. Te duci la escape room, te duci în Dubai, te duci la teatru. De ce alegi aceste lucruri atât de diferite? Pentru diversitatea tipului de experienţă pe care o oferă. La teatru se stinge lumina peste o gloată de oameni diferiţi, care poate nici nu se cunosc între ei, şi care - dacă ceea ce se întâmplă pe scenă e foarte bine - ajung să respire la fel, să li se calibreze inimile. Asta mi se pare extraordinar. 

- O experienţă rară în afara teatrului...

- Şi la teatru este rară. Poţi avea reprezentaţii corecte, dar n-au acel ceva care face sala să vibreze cu scena. Lucrăm şi cu demonul plictiselii, care e îngrozitor. Un spectacol creşte şi după premieră, devine mai bun, pentru că-şi testează relaţia cu sala.

(foto: Cornel Brad)

"Un regizor mai trebuie să şi tulbure liniştea unor trupe"

- Cunoşteaţi deja trupa orădeană. Cum a fost castingul pentru "Richard al III-lea"?

- Am făcut lecturi de două ori, întâi cu toată trupa şi apoi cu un grup restrâns. Facem acest text cu 10 actori: sunt patru doamne şi şase domni. Sunt fascinat de grupuri pe scenă, de provocările pe care ţi le aduce grupul şi de săriturile între personaje. Aşa că, de exemplu, Richard Balint face trei personaje în acest spectacol, şi lupta va fi să le facă diferit.

- Petre Ghimbăşan este un actor orădean care se remarcă pe scenă, dar pe care nu l-am prea văzut în roluri principale în ultimii ani. Cum îl vedeţi şi cum vedeţi colaborarea cu el? 

- Perfect. Sunt sigur că am ales bine, sunt sigur că distribuţia este potrivită. Este o trupă foarte bună, am avut de unde să aleg. Un regizor mai trebuie să şi tulbure uneori liniştea unor trupe. În orice trupă există ierarhii, la care eu sunt surd şi orb. Şi cred că regizorii au datoria de a schimba optici. Actorii sunt carnea de tun şi elementul principal al teatrului, iar "instituţia" regizorului e una târzie şi mofturoasă. Am o mare apreciere faţă de actori, cum zicea Lucian Blaga: "Grea e osânda de a sta-n lumină". Ne aflăm încă la începutul demersului, dar am început să schiţăm nişte scene. Mă interesează ca la repetiţii climatul să fie unul mişto, fiindcă eu îmi exercit arta doar în repetiţii. Când e premiera, nu mai sunt acolo...

(actorii Alina Leonte şi Petre Ghimbăşan / foto: Andrei Măjeri)

S-a dus şi a mâncat o ciorbă...

- O curiozitate: ce fac regizorii în timpul premierei? De unde o urmăresc?

- Doamne, am nişte poveşti care frizează penibilul: de la spus rugăciuni la plâns de nervi; o singură dată am plecat, că nu mai puteam de emoţii. M-am dus şi am mâncat o ciorbă. Dar, de regulă, sunt undeva în întuneric (n.r. - în sală), nu în culise.

- Cum vedeţi Oradea, după ce aţi vizitat-o des? 

- Toată lumea ştie că Oradea este frumoasă, cu case ce par de turtă dulce. Şi nu doar în centrul oraşului, mi se pare că Oradea arată foarte bine peste tot. Un oraş cu vibe bun, cu locuri de ieşit, cu un râu viu.