Unii tac, alţii nu aud

De fiecare dată când cineva propune o idee nouă în Oradea sar zece deştepţi s-o desfiinţeze din start. Unul decretează că nu-i nevoie de nicio schimbare, altul deturnează discuţia reproşând autorului ba chelia, ba pletele. Al treilea întreabă insinuant cine s-ar îmbogăţi dacă noutatea se face, iar un al patrulea îi şi dă răspunsul, că ştie el. Un al cincilea ar fi de acord să se facă, dar separat pentru unguri, taman bine ca al şaselea să-l înjure de strămoşi. Şi tot aşa. Dar nu vezi pe unul care să spună, da, ideea e bună sau nu, e proastă, cu argumente la obiect, cu cifre, statistici, apeluri la istorie şi prospectarea lucidă a viitorului.

Nu ţin minte nicio schimbare în viaţa urbei care să fi fost contestată raţional. Când au fost scoase şinele de tramvai de pe Clujului nostalgicii ţipau că dispare o parte din istoria oraşului, iar alarmiştii că Velenţa va fi izolată de restul oraşului. Dacă primarii ascultau cârcotaşii, Podul Sovata nu s-ar fi construit niciodată şi am fi avut în continuare ambuteiaje nesfârşite pe Decebal, Dacia şi Densuşianu. Nu s-ar fi făcut nici parcări în cartiere, iar câţiva norocoşi şi-ar fi ţinut mai departe anvelopele de iarnă, murăturile şi costumele de miri în coşmeliile de tablă dintre blocuri.

Şi edilii au, însă, vina lor că orădenii îi suduie şi se iau la harţă pe orice chestiune urbanistică şi cetăţenească. Cine ar fi crezut, de pildă, că o idee interesantă cum e mutarea Muzeului în Cetate, va fi discreditată nu doar de gâlceava politicienilor (cei ce se opun având interesele lor, nu fiţi naivi!), ci şi de lipsa de transparenţă a chiar celui care a lansat-o? Cu modestie o zic, dar dacă eram în locul primarului discutam în primul rând cu directorul Muzeului, să-i expun propunerea şi să-i aud obiecţiile. Nu-l lăsam să mă tuflească cu un comunicat şi să-i văd amicii încinşi pe net, pozând în specialişti şi patrioţi locali gata să "salveze" un aşezământ în care nu au călcat, poate, niciodată.

Mi-aş fi făcut timp să discut cu preopinenţii, cu siguranţa că nici eu nu i-aş fi făcut pierde-vară şi cu speranţa că nici ei nu m-ar fi încondeiat ca dictator, şi aş fi aflat chiar de la ei cum i-aş putea convinge. Apoi aş fi dus jurnaliştii să vadă cu ochii lor imensitatea Garnizoanei, explicându-le că doar utilităţile costă mai mult decât tot bugetul Muzeului, arătându-le şi proiectul de reabilitare a Cetăţii, care includea aici dintru început un muzeu şi o galerie de artă, fără teama că le va mânca igrasia.

La fel putea proceda primarul şi în cazul altor proiecte, precum renovarea Pieţei Unirii, care sigur va isca noi controverse de cum se vor fi încheiat lucrările, ori unirea Oradiei cu Sânmartinul, ai cărui cetăţeni sunt îmbiaţi la toamnă cu un referendum, dar până atunci sunt ignoraţi cu desăvârşire, fără a le oferi nimeni informaţii şi explicaţii pertinente. Şi nu-i tot o pagubă că idei poate nu numai utile, ci de-a dreptul necesare, sfârşesc din pricina muţeniei, din lipsa dialogului? Doar pentru că unii nu vorbesc şi alţii nu vor să audă...