Toţi la bloc! Peste 2.000 de case au fost demolate în Oradea între anii 1972-1989 pentru a face loc cartierelor de blocuri (FOTO)

Apărută din ordin politic, alimentată ideologic, dar totuşi necesară economic şi social, sistematizarea oraşelor româneşti, majoritatea simple întinderi de case, a fost o realitate a epocii comuniste care a afectat o parte semnificativă a populaţiei.

Dezvoltarea economică prin industrializare intensivă, de multe ori exagerată, a generat o migraţie fără precedent de la sat la oraş. Statul era pe atunci singurul dezvoltator imobiliar, reuşind să rezolve, în parte, criza locativă pe care tot el a generat-o. Soluţia a fost blocul.

O ţară rurală

Aproximativ trei sferturi din populaţia României locuia, după al Doilea Război Mondial, la sate. Instaurarea regimului comunist a însemnat centralizarea tuturor activităţilor economice, naţionalizarea întreprinderilor şi cooperativizarea agriculturii, statul devenind unic "dirijor" al economiei.

Mulţi ţărani au fost deposedaţi de pământ şi au părăsit satele în căutare de locuri de muncă în oraşe. Cum nu aveau unde locui, chiar dacă îşi găseau de lucru, noii orăşeni ajungeau la mila autorităţilor, care îi aglomerau în case naţionalizate. S-a ajuns în situaţia ca două, trei sau chiar mai multe familii să locuiască în aceeaşi casă!

Oraşele României anilor ’50 erau, în cea mai mare parte, simple întinderi de case, cu străzi neasfaltate şi cu servicii urbane - iluminat public, apă curentă şi transport public - doar pe arterele mai importante. Calitatea locuinţelor varia de la submediocră la foarte bună, iar la periferii existau adevărate ghetouri, mahalale suprapopulate.

Primele blocuri de locuinţe au fost ridicate în Bucureşti, Braşov şi Hunedoara, la începutul anilor ’50, după sistemul sovietic al cvartalului, adică organizate în jurul unei curţi comune, cu grupuri sanitare la comun şi încălzire cu lemne.

Abia în anii ’60, odată cu depărtarea de politica sovietică, oraşele româneşti au descoperit locuinţele mai spaţioase şi blocurile turn, aşezate astfel încât lumina naturală să pătrundă cât mai mult în apartamente, iar spaţiile verzi să fie suficiente.

Fabrica de case

"Transformarea socialistă" a Oradiei a început târziu, după 1960, odată cu construirea platformei industriale de pe Şoseaua Borşului şi a cartierului Zona de Vest. În 1956, populaţia oraşului număra aproape 99.000 de locuitori şi creştea. Înmulţirea acesteia a impus dezvoltarea unor cartiere noi, în special pe terenuri libere sau agricole, cum ar fi "grădinile bulgarilor" din Rogerius, Seleuş şi din Splaiul Crişanei, ori în proximitatea Parcului 1 Decembrie.

Primul bloc a fost dat în folosinţă în 1956 pe strada Republicii. Ulterior, Institutul Judeţean de Proiectare a realizat planuri de dezvoltare urbană, iar Întreprinderea de Gospodărire Comunală şi Locativă se ocupa de toată partea birocratică pentru demolări. Deşi legile anilor ’60-’70 privind sistematizarea le limitau, demolările s-au făcut pentru că perimetrele construibile ale oraşelor au fost blocate de dorinţa "economisirii" terenului pentru agricultură. Altfel spus, nu mai era loc. Speriat de cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceauşescu a cerut construirea unui nou centru al Capitalei, iar ofensiva reconstrucţiei s-a răspândit în toată ţara.

Blocurile ridicate în Oradea erau fie tipizate, după modele comune în toată ţara, fie "unicate", adică imobile mai deosebite amplasate lângă străzile principale. De exemplu, blocuri PB găsim atât în Oradea, cât şi în Piteşti sau în orăşelele mici, pentru că erau ieftine şi uşor de ridicat. Pentru creşterea vitezei de lucru, erau folosite panouri prefabricate, adică pereţi şi planşee turnate din beton armat în fabrici specializate, apoi montate pe şantiere. Întreprinderea de prefabricate din Oradea funcţiona pe strada Uzinelor şi era numită, popular, "Fabrica de case".

Demolări de musai

Între anii 1972 şi 1989, în Oradea au fost demolate peste 2.000 de case, circa 3.000 de familii fiind mutate în apartamente de bloc. Casele erau expropriate, dar plata se făcea mult sub valoarea reală. Majoritatea se aflau în stare proastă sau acceptabilă, dar unele erau în stare bună, spaţioase şi întreţinute. Nu toată lumea a fost despăgubită, iar documentele din arhive arată că majoritatea proprietarilor se împotriveau demolării, contestând cuantumul despăgubirilor.

Dacă un proprietar nu era de acord cu demolarea, Consiliul Popular Municipal îi impunea să se mute, căutând soluţii cât mai convenabile pentru el şi familia sa, un apartament mai mare sau chiar teren pentru o casă nouă. Dacă nici aşa nu accepta, se ajungea în instanţă, dar de obicei statul câştiga, indiferent de argumente.

Astfel au fost demolate cartiere precum Seleuş (Nufărul), Rogerius, Decebal-Dacia, Păsărilor (Calea Aradului) ori Dragoş-Vodă, proprietarii caselor devenind proprietari de apartamente în blocuri sau chiar doar chiriaşi. Deşi unii aveau pentru prima dată baie proprie şi încălzire centrală, desele întreruperi ale apei şi agentului termic le făceau adesea inutile.

În total, între 1956 şi 1989, în Oradea au fost construite circa 57.000 de garsoniere şi apartamente, de la unele cu confort redus la cele cu confort sporit, în principal pentru muncitori şi "demolaţi". Blocurile din vecinătatea Parcului Petöfi au fost destinate membrilor PCR, iar cele de pe actuala Cale Averescu şi din Parcul Traian - miliţienilor. Blocurile de pe pietonala Republicii, de o calitate mult mai ridicată, au fost între puţinele destinate vânzării.

Edilii, nemulţumiţi

Deşi susţineau sistematizarea, şefii administraţiilor locale acuzau calitatea proastă a lucrărilor, monotonia faţadelor, greşelile de amplasare etc. Între ei, şi ultimul prim-secretar al judeţului Bihor, Andrei Sorcoiu (foto), care într-o şedinţă din 1989 spunea că "zilnic aud la radio că în alte judeţe s-au dat multe apartamente în folosinţă în acest an şi noi nu am dat niciunul... Pe şantiere există dezordine... Nu se lucrează bine. Pereţii sunt neterminaţi, accesurile nerealizate, finisajele necorespunzătoare".

Un predecesor de-al său, Petre Blajovici, arăta în 1974 că "nu sunt de acord să facem toate blocurile de acelaşi tip, încât omul să le încurce când se întoarce acasă, pentru că toate sunt la fel".

Certurile între şefii administraţiei locale şi directorii de întreprinderi se ţineau lanţ, cu acuze reciproce de nerespectare a planurilor. Asemenea discuţii aprinse au existat, de pildă, în 1973, când s-a propus amplasarea noii hale Metalica pe malul Crişului, între case, cauzând poluare şi disconfort, ori în 1987, când Nicolae Ceauşescu a criticat montarea sticlei de culoare verde pe balcoanele unor blocuri. Tot în 1987, cartierul Ioşia a fost salvat de la demolare printr-un memoriu şi prin amânarea deciziilor de strămutare.

Toate cartierele noi, împreună cu dotările lor (grădiniţe, şcoli, dispensare), erau ridicate de Trustul de Construcţii Local. Cum întreprinderea era dependentă de decidenţi de la Bucureşti, şantierele aveau deficit de materiale şi de muncitori. Deşi blocurile noi erau solide, calitatea detaliilor lăsa de dorit, cu tencuieli care cădeau, uşi şi geamuri care nu se închideau şi robineţi defecţi, iar unele erau date în folosinţă fără lifturi şi neracordate la utilităţi.

Dezvoltare cu drame

Sistematizarea Oradiei a avut avantaje clare, dar şi dezavantaje. Mulţi din cei veniţi de la ţară sau strămutaţi din case vechi au fost mulţumiţi să locuiască la bloc, datorită confortului mai bun. Oamenii mutaţi din case aflate în stare bună sau având curţi generoase au primit însă exproprierea cu supărare, existând chiar cazuri când au făcut atac de cord ori au încercat să se sinucidă.

Localnicii, mai ales cei din Rogerius şi Nufărul, s-au trezit nevoiţi să renunţe la animale (cai, porci, capre, păsări) şi la terenurile pe care cultivau zarzavaturi. O zonă care n-a putut fi "rezolvată" nicicum era Calea Clujului, din cauza familiilor de etnie romă, mari şi imposibil de mutat în condiţii legale, pentru că aveau locuinţe construite fără autorizaţie.

Reţeaua de drumuri a fost modernizată şi ea, schiţa de sistematizare din 1970 prevăzând un drum de centură, poduri peste Criş, pasaje şi un drum de legătură la baza dealurilor, exact pe amplasamentele unde s-au şi realizat, dar după 1989.

Parcare sub Piaţa Unirii

În centrul oraşului s-a demolat puţin, cele mai importante clădiri fiind renovate la o calitate îndoielnică. A fost amenajată pietonala, dar s-ar fi dorit şi mutarea bisericii Sfântul Ladislau pe strada Independenţei şi amenajarea unei parcări sub Piaţa Unirii. Prima idee a fost primită cu proteste ale etnicilor maghiari, atât în anii ’50, cât şi în anii ’80, astfel că a fost abandonată.

Astfel, noul Centru Civic a fost construit pe locul fostei autogări de lângă Cetate, al unor case şi al unei sinagogi, proiectul cuprinzând şi un Palat Administrativ menit să mascheze fortăreaţa, dar care nu s-a mai făcut.

Sistematizarea comunistă a urbanizat Oradea în mod real, ducând utilităţile către tot mai mulţi oameni şi crescând standardul de viaţă. Multele probleme erau rezolvate, însă, de azi pe mâine, din pix, din vorbe sau prin cârpeli, ceea ce a lăsat oraşului o moştenire urbanistică greu de reparat zeci de ani de acum înainte.

DIN CAPITALISM
"Omul nou", om de bloc

"Blocul comunist" nu există, sintagma fiind doar o asociere cu vremea în care unele clădiri au fost construite. În realitate, blocurile de locuinţe nu au fost inventate de sovietici ori de comuniştii români, ci de arhitecţii occidentali. Generalizarea locuirii colective a avut loc în urma revoluţiei industriale şi a aplicării unor soluţii tehnice noi într-o piaţă liberă, unde preţul terenurilor şi al apartamentelor se regla în funcţie de cerere şi ofertă.

Sistematizarea urbană a fost experimentată pe scară largă acum mai bine de un secol în Londra şi Paris. În ţările comuniste, însă, standardizarea apartamentelor a fost preluată în scopul uniformizării condiţiilor de locuit ale "omului nou", cum îi spuneau ideologii vremii, şi care era urban, muncind, locuind, învăţând, mâncând şi fiind educat la comun cu alţii. Din această cauză, locuinţele şi oraşele socialiste nu au răspuns niciodată nevoilor reale ale populaţiei, "blocatarul" simţindu-se constrâns şi limitat.

Cele mai multe astfel de locuinţe, unele proiectate atât de mici încât ocupantul să poată doar dormi şi mânca, au fost construite în Uniunea Sovietică, unde în anii ’60 se edificau anual 2 milioane de apartamente, cunoscute sub numele de "chrusciovka", după numele liderului sovietic Nikita Hrusciov.