Sunt curios să văd cum o mai scoate la capăt Primăria Oradea de data asta. A vrut să găsească o soluţie pentru acoperişul parcării de pe Strada Independenţei şi, pentru a nu fi acuzată de totalitarism, a organizat concurs. A făcut un regulament (contestat de Ordinul Arhitecţilor din România), a adunat un juriu, a stabilit un termen limită şi tot ce i-a mai rămas de făcut a fost să numere punctele primite pe fiecare proiect, să facă un clasament şi să declare un câştigător. Acum mai trebuie doar să scoată castanele fierbinţi din foc cu propriile mâini.
Pe vremea construcţiei sale, Turnul Eiffel a fost criticat dur de artiştii şi vocile publice ale vremii. Guy de Maupassant şi Alexandre Dumas jr. au fost doar doi dintre numeroşii scriitori, pictori şi arhitecţi care au adresat o scrisoare deschisă celor care conduceau lucrările. Paul Verlaine a denumit turnul "schelet de clopotniţă", în timp ce alţii i-au zis "lampadar stradal tragic" sau "aparat de gimnastică incomplet, confuz şi deformat". Toate criticile, însă, au murit de la sine după terminarea construcţiei şi după imensul succes la public din anul inaugurării.
Aproape 100 de ani mai târziu, piramida de sticlă ridicată la Muzeul Luvru din Paris avea să stârnească o reacţie şi mai dură. Deja lumea se afla în epoca modernă a comunicării, iar reacţiile au venit din toată lumea. New York Times a definit proiectul drept "o glumă arhitecturală, o oroare, o intruziune anacronică a simbolismului egiptean în mijlocul Parisului, o nebunie şi o megalomanie a preşedintelui Miterrand".
Arhitectul, un chinez născut în China, crescut în Hong Kong şi mutat în SUA, spunea că după ce şi-a făcut ideea publică, 90% din reacţii au fost împotrivă. Astăzi, însă, Turnul Eiffel şi Piramida de la Luvru sunt cele mai vizitate şi fotografiate obiective turistice din Paris.
Nici mie nu îmi place proiectul câştigător de la Oradea, cel cu ţepile, dar mărturisesc că nici nu am imaginea de ansamblu completă şi nici nu înţeleg pe deplin funcţionalitatea acelor stâlpi. Pe de altă parte, un proiect arhitectural care să placă tuturor nu există şi nici nu cred că a existat vreodată. Arhitecţii au o formaţie aparte, ei văd altfel spaţiile şi realitatea, puterea lor de imaginaţie este mult diferită, iar viziunea nu le este întotdeauna înţeleasă. Sper că arhitectul bucureştean a fost măcar o dată în vizită de documentare la Oradea, pentru a înţelege că trebuie să-şi plaseze creaţia lângă un şir de lămpi stradale poreclite de orădeni "spânzurători".
Am dat exemplele de la Paris tocmai pentru a-mi rezerva dreptul de a nu înţelege în momentul de faţă care va fi impactul instalaţiei de deasupra parcării de pe strada Independenţei şi cum se va integra în zona centrală. Prea avangardistă pentru acum, e posibil ca peste 50 de ani să fie considerată banală sau, cine ştie, chiar frumoasă.
Un lucru mi-e totuşi limpede: se vede de la o poştă că proiectul a fost făcut de cineva care nu cunoaşte şi, mai ales, nu iubeşte Oradea.
.jpg "Unde ieşim săptămâna asta în Oradea: Cocoşatul de la Notre-Dame, la Casa de Cultură a Sindicatelor")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.