Românizarea Oradiei: Cum s-a petrecut, acum 100 de ani, instaurarea administrației românești după Marea Unire

Perioada interbelică a fost frământată în Oradea din mai multe perspective, între care şi cea a schimbărilor profunde petrecute în administraţie.

După dispariţia Imperiului Austro-Ungar şi includerea oraşului între graniţele României Mari în 1918, a avut loc tranziţia dinspre administraţia şi legislaţia maghiară către cele naţionale, s-au schimbat lideri şi simboluri, sarcinile şi problemele de gestionat rămânând în mare parte aceleaşi. BIHOREANUL vă arată cum s-a organizat municipiul în primii trei ani de administraţie românească.

Transfer de putere

Românizarea administrativă a Oradiei a început după 20 aprilie 1919, când Armata Română condusă de generalul Traian Moşoiu intra în oraş şi marca integrarea simbolică între noile hotare. Imediat după, Consiliul Naţional Român (CNR) condus de Roman Ciorogariu s-a ocupat de bunul mers al treburilor publice, până la stabilirea unei structuri administrative definitive.

Lucrurile se reaşezau după alungarea bolşevicilor lui Kun Béla. Conform istoricului Ion Zainea, Consiliul a luat măsuri pentru asigurarea stabilităţii societăţii, păstrând autorităţile locale neschimbate, deşi nu cunoşteau limba şi legislaţia română. Angajaţii publici, inclusiv primarul Rimler Károly, au rămas în funcţii, dar erau ajutaţi de aşa-numiţii "inspectori" români numiţi de CNR.

Coordonarea vieţii publice din Oradea şi Bihor a fost încredinţată avocatului Aurel Lazăr (foto), fruntaş al Partidului Naţional Român, acesta putând numi, confirma şi destitui orice funcţionar. Lazăr a impus limba română şi denumirile româneşti în administraţie şi justiţie, numind etnici români în funcţiile cheie. Primul prefect român al Bihorului a fost avocatul Coriolan Pop, urmat de Nicolae Zigre jr. şi de Iosif Iacob.

Majoritatea funcţionarilor maghiari au contestat dreptul Regatului Român de a le pretinde să-i depună jurământ de fidelitate. Mulţi au demisionat, iar cei rămaşi, convinşi că aşa îşi vor păstra slujbele, au primit şefi români. Li s-a cerut să-şi facă datoria cinstit, putând urma cursuri de limba română, noua limbă oficială a administraţiei.

Prima "regionalizare"

Apariţia graniţei şi schimbarea direcţiilor de transport au modificat statutul Oradiei dintr-unul central regional într-unul de periferie, numeroase legături comerciale cu Budapesta fiind întrerupte.

Arhivele arată că, pentru extinderea instituţională în judeţele noi, în cadrul Ministerului de Interne funcţiona o Direcţie a Ţinuturilor Alipite şi Unificării Administrative, iar Bihorul depindea de directoratul regional Cluj. Fiecare minister de la Bucureşti avea delegaţi în cadrul unui Secretariat General funcţional tot în Cluj, căruia autorităţile bihorene îi transmiteau toate problemele locale. Practic, Oradea ţinea legătura cu Capitala prin intermediari.

Schimbările aveau loc în contextul stării de asediu, valabile şi după încheierea Primului Război Mondial. Administraţia nu era afectată, dar circulaţia era interzisă noaptea, unităţile economice se închideau, jocurile de noroc în localurile publice erau interzise, iar întrunirile se ţineau doar cu autorizarea Prefecturii. Cetăţenii erau obligaţi să posede acte de identitate, purtarea armelor era interzisă, iar presa cenzurată.

Mulţi plecaţi

În 1920, Oradea avea puţin peste 68.000 locuitori, 60% fiind maghiari, 26% evrei şi numai 13% români. În urma alipirii la Regatul Român, o parte dintre maghiari au emigrat, în baza unui paşaport exclusiv de ieşire. Până în martie 1921, s-au mutat 3.174 orădeni, majoritatea în Ungaria, dar şi în Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia şi Polonia. Concomitent, Primăria derula "încetăţenirea" celor rămaşi, emiţându-le "bilete de identitate".

Printr-o Ordonanţă emisă de comandantul Garnizoanei Oradea, generalul Traian Moşoiu (foto), până în ianuarie 1920 denumirile instituţiilor şi firmelor trebuiau traduse sau modificate în limba română, toate urmând să arboreze drapelul naţional. Tot atunci au fost redenumite sau traduse străzile oraşului, precum şi numele localităţilor.

În ce priveşte instituţiile de forţă, poliţia a fost reorganizată, toate gradele fiind echivalate celor româneşti, iar uniformele, evident, înlocuite. Poliţiştii care nu depuneau jurământ faţă de statul român erau eliminaţi din sistem. În aprilie 1919, jandarmeria austro-ungară a fost înlocuită de compania de jandarmi românească.

În justiţie, limba oficială a devenit româna, iar judecătorii neromâni au avut la dispoziţie un an să înveţe limba statului. Majoritatea judecătorilor şi notarilor au depus jurământ faţă de Regatul României, la cererea lui Aurel Lazăr.

Structură complexă

Conform Regulamentului de organizare a oraşului din 1922, cea mai înaltă autoritate administrativă era primarul, urmat de Consiliul municipal, din care era desemnată Delegaţia Permanentă. Din structură mai făceau parte Sedria orfanală (pentru rezolvarea chestiunilor tutelare ale orfanilor de război) şi Antistia municipală (autoritate judecătorească). Personalul biroului primarului era compus din secretari, translator, oficiant, copişti, notar şi servitor. Consiliul municipal era alcătuit din primar, prim-notar/ajutor de primar, prim-jurisconsult şi consilieri.

Ca azi, Primăria gestiona treburile oraşului printr-o serie de direcţii, numite atunci secţii, şase la număr: Administrativă, Economică, Financiară, de Instrucţie poporală şi de cultură socială, de Ocrotire socială şi igienă publică şi Tehnică, fiecare cu personal şi sarcini proprii. De exemplu, secţia Instrucţiunii poporale gestiona instituţiile de învăţământ, cluburile şi reuniunile literare, bibliotecile publice, teatrele şi cinematografele.

În structura Primăriei intra şi Contenciosul, cu un prim-jurisconsult, jurisconsulţi, şef de birou juridic, copist şi odăiaş (om de serviciu), iar Preceptoratul municipal ţinea evidenţa încasării impozitelor şi a taxelor locale. În total, secţiile erau gestionate de 430 angajaţi, majoritatea maghiari. Românii ocupau, în schimb, funcţiile cheie - primar, viceprimar, jurisconsult, arhivar.

Anti-speculă

Perioada de după Primul Război Mondial a fost instabilă economic. Pentru limitarea speculei şi a abuzurilor în comerţ, în oraş era înfiinţat un serviciu de control, condus de Prefectura Poliţiei, care verifica târgurile şi negustorii, urmărind mărfurile aduse şi preţurile practicate, toate fixate de Primărie şi Prefectură.

În acelaşi scop, numele tuturor comercianţilor din oraş erau publicate în presă, erau organizate cooperative pentru funcţionari publici, comerciali şi lucrători, dar şi asociaţii ale consumatorilor, respectiv o comisie pentru aprovizionare.

Economia locală s-a "românizat" prin intrarea în circulaţie a leului, în 1920 fiind eliminată definitiv coroana austro-ungară. Sucursala Oradea-Mare a Băncii Naţionale a României a luat locul celei austro-ungare, în palatul din Parcul Traian, iar mai multe bănci comerciale din Regat şi-au extins şi ele activitatea aici.

Şcoală "statificată"

Prin trecerea la administraţia românească, Primăria Oradea s-a ocupat şi de "statificarea" şcolilor, adică preluarea lor din sistemul austro-ungar şi trecerea la cel românesc. Grădiniţele maghiare şi-au continuat activitatea, în fiecare existând câte o educatoare româncă, în plus fiind înfiinţate două grădiniţe româneşti şi două evreieşti.

Din perioada austriacă, şcolile orădene aveau un serviciu de control, numit Prodirectoratul Regional al Învăţământului Secundar, care şi-a continuat activitatea şi după Marea Unire, fiind prezidat de canonicul greco-catolic Gheorghe Miculaş (foto). Din Oradea era coordonat şi învăţământul din judeţ, prin Revizoratul Şcolar.

Şcolile primare au fost reorganizate, iar programa schimbată. Cele confesionale erau menţinute, iar cele de stat "şi tot ce le aparţine" reprezentau "avere publică naţională" care nu putea fi înstrăinată. Fiecare şcoală de stat era condusă de un sfat şcolar local, care se ocupa de întreţinerea şi înzestrarea sa, iar predarea se făcea în limba română ori în maghiară dacă majoritatea elevilor erau maghiari. Începutul anilor ’20 a marcat şi apariţia unor şcoli noi, precum Liceul de băieţi Emanuil Gojdu şi Liceul de fete Oltea Doamna.

Oraş dezavantajat

Primii trei ani ai administraţiei româneşti au însemnat o reaşezare a treburilor publice conform normelor şi legilor naţionale. Oraşul a fost, însă, dezavantajat de apariţia frontierei de vest şi de politica guvernului de la Bucureşti, care a acordat mai puţină atenţie localităţilor de graniţă şi nu a făcut neapărat cele mai inspirate numiri în noua administraţie locală.

Urbea s-a extins, populaţia a sporit, iar sfera culturală s-a diversificat, dar calitatea vieţii nu a crescut semnificativ. A fost o perioadă de urcuşuri şi coborâşuri, parcă anticipând un nou război ce-avea să vină...

PRIMARII TRANZIŢIEI

Consolidare şi modernizare

În primii ani după intrarea Armatei Române, Oradea a avut patru primari. Cu mandatul început în 1901 şi întrerupt de bolşevici în martie 1919, Rimler Károly a rămas primar şi după preluarea urbei de către autorităţile române, până în 15 iunie 1919. I-au urmat Lukács Ödön (interimar, 15 iunie - 31 iulie 1919) şi Komlóssy József (31 iulie 1919 - 18 ianuarie 1920).

Primul primar român al Oradiei a fost Coriolan Bucico (foto), numit de Consiliul Dirigent în 8 februarie 1920. Mandatul său a fost cel mai lung din perioada interbelică, durând până în 1 iulie 1926, timp în care Oradea a devenit municipiu. Bucico a fost cel care a insistat pentru sistematizarea Pieţei Unirii şi pentru amplasarea în centru a statuilor Reginei Maria şi Regelui Ferdinand I.

Tot în mandatul acestuia a continuat introducerea limbii române în serviciile Primăriei şi a fost făcută reforma agrară prin care s-au acordat locuri de casă muncitorilor şi funcţionarilor din oraş şi din judeţ. Transportul în comun cu autobuze a fost extins, inclusiv către Băile Felix, iar reţeaua feroviară afectată de război a fost refăcută. În 1922, în oraş a fost inaugurată telegrafia fără fir, iar în anul următor a apărut prima staţie de radiorecepţie.