Revoluţia orădeană, reconstituită

În fiecare decembrie, România îşi socoteşte istoria luând ca reper anul de graţie 1989. “Înainte” şi “după” comunism, spun românii care au apucat acele vremuri, la fel ca şi creştinii care despart lumea de după Cristos de cea de dinainte.

Numai că, la fel ca orice istorie, şi Revoluţia, chiar şi cea “provincială” din Oradea, a fost parazitată de-a lungul timpului de o mulţime de poveşti. Pentru ca adevărul să fie separat de legende, cei care au fost în focul evenimentelor acum 20 de ani au hotărât să o rescrie. Aşa cum a fost, zic ei. Printre mărturiile lor e şi afirmaţia că au ieşit în stradă când Ceauşescu încă nici nu fugise.

Istorie la Cultură

În decembrie ‘89, Mircea Bradu era directorul Teatrului de Stat. Unii îl apreciau, alţii doar îi recunoşteau meritul de a fi gestionat instituţia astfel încât artiştii să joace fără teama cenzurii ce sancţiona chiar şi cea mai măruntă aluzie la regim. Contestat ca “nomenclaturist”, cu vilă pe deal şi dese călătorii în Occidentul “putred”, Bradu spune că în ultimii ani s-a convins de o trebuinţă absolută: adevărul despre Revoluţia orădeană pe care a condus-o timp de o zi, pe 22 decembrie, trebuie spus pe o singură voce. “Am citit şi auzit tot felul de versiuni. Ca să restabilim faptele, i-am adunat pe toţi cei implicaţi şi fiecare a declarat, pe propria răspundere, ca la notar, ce s-a întâmplat”, povesteşte Bradu.

O parte din revoluţionari s-au întâlnit, luna trecută, în biroul lui de şef al Direcţiei de Cultură, iar mărturiile lor, cuprinse în cartea “Revoluţia Română de la Oradea. Documente şi mărturii”, vor deveni publice odată cu lansarea acesteia, pe 22 decembrie. Înainte, însă, BIHOREANUL vă prezintă atât depoziţia lui Bradu, cât şi a altor protagonişti, inclusiv a lui Daniel Vulcu, cel care a preluat de la fostul director conducerea Comitetului revoluţionar. Şi care îşi contrazice fostul şef, uneori flagrant şi chiar jenant!

De la cizmuliţe la infarct

Bradu zice că nu va uita niciodată ziua de 22 decembrie ’89, mai ales că avea s-o sfârşească într-un infarct. Acea vineri începuse banal. “Dimineaţa la 9, m-am dus la un magazin din strada Primăriei (n.r. - atunci Leontin Sălăjan, după numele unui general comunist din anii ’50). Fetele mele, studente la Bucureşti, erau acasă şi voiam să le cumpăr cizmuliţe. Pe stradă nu era nici ţipenie”, îşi aminteşte Bradu.

Şi, totuşi, pentru acea zi era programat în faţa Primăriei un miting de susţinere a regimului comunist. Fostul director ştia asta întrucât aparţinea protipendadei. “Pe 20 decembrie, toţi directorii de instituţii şi întreprinderi am fost convocaţi, la 6 dimineaţa, la Primărie, la o şedinţă cu activişti de partid. Ne-au instruit să luăm atitudine şi să facem, la rându-ne, şedinţe ca să-i prelucrăm pe oamenii din subordine”, spune Bradu. Îşi aminteşte că a stat lângă Florian Hârcă, atunci director la Întreprinderea Judeţeană de Transport Local (IJTL), ulterior viceprimar al Oradiei, iar acum membru PDL, ca şi Bradu: “La un moment dat, Hârcă a vociferat “Ăştia chiar ne cred proşti””…

Dacă acest detaliu îi e viu, în schimb, când BIHOREANUL l-a întrebat dacă a organizat vreo “prelucrare” la Teatru, Bradu nu şi-a amintit iniţial nimic. Apoi, memoria i-a mai revenit: “Am făcut ceva, dar aşa, mai general”… Peste ani, actorul Daniel Vulcu îl contrazice abrupt şi radical: “Ba domnul Bradu a ţinut şedinţa, ca la carte. Ne-a adunat să ne spună ce pericol era la Timişoara, şi l-a pus pe secretarul de partid Eugen Ţugulea să ne mobilizeze în jurul Partidului şi al secretarului general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”.

Primăria “fără gazdă”

Bradu afirmă că, întrucât magazinul de pe Leontin Sălăjan nu se deschisese, a mai mers o dată “după cizmuliţe”, pe la ora “10 şi câteva minute”. În faţa Primăriei erau vreo 100-150 de oameni, căci la radio se anunţase deja “sinuciderea” generalului Vasile Milea, ministrul Apărării. Ulterior, avea să afle că orădenii au fost printre primii ieşiţi “la Revoluţie”, înainte ca Ceauşescu să fugă. La fel spun şi celelalte personaje ale acelei zile, care accentuează că aici oamenii s-au strâns cu puţin după ora 10, în vreme ce dictatorul a fugit de pe clădirea CC, cu elicopterul, abia la ora 12.08.

“În Primărie ţiganii furau tot ce apucau: covoare, scaune, chiar şi un acvariu din care goliseră apa. Am cerut să se închidă toate birourile. A fost o decizie bună, că altfel se pierdeau acte, certificate de naştere, documente de la Registrul Agricol şi cărţi de muncă”. Asta era pe la 10.30. “Dar cine zice o oră exactă, spune o minciună. Cine se uita la ceas? Ştiam că peste ani va trebui să dăm ora exactă?”, zice Bradu. A urcat apoi în biroul primarului Gheorghe Groza şi l-a luat sub protecţia sa. “Era un tip dedicat oraşului, dar a făcut imprudenţa să se adreseze mulţimii, iar oamenii l-au huiduit. I-am zis “Ghiţă, stai liniştit, de acum eşti secretarul meu”.”A urmat “organizarea activităţii”, împreună cu profesorul Radu Davidescu şi cu alţii. “Dan Vâlceanu (n.r. - pe atunci la IJTL), care fusese rugbist, ajutat de un alt sportiv, Constantin Pavăl, a evacuat ţiganii. Am preluat telefoanele, unde l-am pus pe Teodor Toderaş, un sudor care, ulterior, până pe 25 decembrie, a urmărit pe oricine vorbea, ca nu cumva să fim trădaţi din interior”.

Preşedintele faţă cu diversiunea

Fiind cunoscut, Bradu a devenit liderul neoficial. Prima grijă, zice el, a fost să combată diversiunile care apăreau necontenit. Prima a fost că “teroriştii” au otrăvit apa oraşului. “După 12, au apărut doi tipi bătuţi, cu sânge pe ei, zicând că vin de la Uzina de apă, şi că apa-i otrăvită, că au luptat cu cei care au pus otrava. I-am cerut lui Ioan Ciursaş (n.r. - viitorul şef al Apaterm) să verifice şi mi-a spus care era, de fapt, situaţia. La Uzină era şi un bazin cu peşti, iar ăştia doi au vrut să fure peşte, dar muncitorii i-au prins. Când au văzut că vorbesc cu Ciursaş la telefon, amândoi au dispărut din Primărie”, zice Bradu.

În scurt timp, directorul Teatrului avea să fie desemnat şef al revoluţionarilor în mod oficial. “Pe la ora 12 şi ceva am făcut Comitetul Cetăţenesc din Bihor. Un muncitor, Pavel Negruţ, m-a propus să fiu preşedinte, iar oamenii au acceptat”.

Mai mult şi-a amintit profesorul Radu Davidescu. În mărturia sa, acesta a scris că “în cabinetul primarului Groza s-a făcut Comitetul, iniţial cu cinci membri”, între care primii au fost Bradu, actorul Daniel Vulcu şi el, Davidescu. Apoi, “Comitetul s-a mărit la şapte membri, după ora 14, când Bradu, în dangătul clopotelor de la bisericile din centru, a declarat Oradea oraş liber”. Iar Vulcu a adăugat, urlând: “Liber de comunism!”.

Bradu afirmă că încropirea Comitetului a fost grea, fiindcă oamenii au devenit temători: “Am făcut un tabel cu nume, adresă şi număr de telefon. Pentru că hârtia putea fi o dovadă dacă lucrurile ieşeau prost, puţini s-au arătat doritori”…

“Noul tătuc” şi “Tatăl Nostru”

Mulţimea din faţa Primăriei, care cuprindea mii de oameni, de la Biserica cu Lună până dincolo de Piaţa Teatrului, voia să ştie cine era la conducere, “cine era noul tătuc”, spune Bradu. “Am ieşit pe balcon, unde era o staţie de amplificare pregătită pentru mitingul de partid şi unde până atunci vorbise care cum a apucat microfonul. I-am cerut părintelui Dumitru Megheşan să spună o rugăciune, şi a zis Tatăl Nostru. Oamenii au îngenunchiat şi, în cor uriaş, au rostit rugăciunea. S-a lăsat o linişte incredibilă după zarva de până atunci, cu jos ăla şi moarte lu’ ălalalt… Abia apoi am luat cuvântul, spunând oamenilor să stea liniştiţi, că ne organizăm”, spune Bradu.

Imediat după aceea, Bradu l-a contactat pe generalul Nicolae Şchiopu, comandantul Garnizoanei Oradea şi al celui mai mare regiment din ţară, 11 Mecanizat, cu întindere pe patru judeţe: Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş. “A venit cu un TAB. Mulţi s-au temut, fiindcă nu ştiau dacă a venit să tragă. L-am scos pe balcon, să spună că totul e în regulă. A început cu “Stimaţi tovarăşi….”. Instantaneu a fost huiduit, dar s-a corectat adăugând: “Doamnelor, domnişoarelor, domnilor…” A dat asigurările, iar poporul a scandat: “Armata e cu noi!””. Apoi, în biroul primarului, Bradu i-a cerut generalului: “Tot ce facem aici să se facă şi în celelalte trei judeţe!”. “Judecând retrospectiv, constat că aici lucrurile au mers în pace, fără confuzii şi măceluri”, spune directorul.

Şeful Secu’, căpitan de navă

În jurul orei 13, Bradu a fost contactat telefonic de şeful Securităţii. “Pe Dumitru Ogăşanu îl ştiam pentru că de multe ori când plecam în străinătate mă freca cu paşapoartele. Era degajat şi mi-a spus: “Vă rog să trimiteţi aici ofiţeri de la Armată, să preia documentele şi armamentul”. Eu l-am întrebat ironic: “Ah, dar mai sunteţi acolo?”, la care mi-a răspuns ca un comandant de navă: “Oricum eu plecam ultimul”. Şi dintr-o dată, discuţia, care fusese până atunci pe contre, a mers pe colaborare. L-am trimis pe Dan Vâlceanu cu militari să preia controlul”, povesteşte Bradu.

Vâlceanu mărturiseşte şi el: “Am supravegheat preluarea armamentului şi a documentelor şi am organizat paza. Ofiţerii şi subofiţerii erau obosiţi, pentru că fuseseră consemnaţi în unitate, unde au şi dormit de prin 18 decembrie. Nu aveau intenţii ostile”.

Aproape concomitent, revoluţionarii au preluat şi sediul Miliţiei, unde mai multe grupuri, în special de ţigani, voiau eliberarea arestaţilor, dar adjunctul comandantului, maiorul Teofil Moş, i-a lămurit pe revoluţionari că asta ar fi fost o greşeală, cei închişi fiind infractori de drept comun, nicidecum “politici”.

La vremuri noi, tot ei

Alt moment de răscruce a fost apariţia activiştilor din Comitetul Judeţean PCR, cantonaţi în sediul din Parcul Traian (actualul Palat de Justiţie). “După-amiază m-a sunat domnul Andrei Sorcoiu, prim-secretarul, povesteşte Bradu. Mi-a spus: “Am auzit că te-ai erijat conducător. Vei fi răspunzător de tot!”. I-am răspuns: “V-aş ruga să veniţi aici. Vă ofer protecţia noastră””. Fostul său subaltern de la Teatru îl contrazice însă din nou pe Bradu: “Domnul Bradu a spus să mergem noi să preluăm Comitetul de Partid, dar eu am zis “Nu, domnule, cum să plecăm de aici?”. Era ca şi cum am fi părăsit o redută. Am zis: “Să vină ei aici, şi să ne predea judeţul!””, relatează Daniel Vulcu.

În jurul orei 18, nomenclaturiştii au apărut la Primărie, intrând prin strada Vladimirescu. “Alături de Horia Cosma (n.r. - director de întreprindere, cel care avea să-l propulseze pe Petru Filip primar), care îi cunoştea pe toţi, veniseră Sorcoiu, Ion Vulturar (secretarul cu “organizatoricul”), Ciordaş, Berinde (secretar cu industria) şi alţii, cam vreo 15 inşi. S-au aşezat toţi la masă. Eu şi Vulcu nici n-am mai avut loc. Vulturar mi-a întins o hârtie, şi l-am întrebat “Ce-i asta, Ioane?”. Era lista cu noua putere. Mă uit: preşedinte Andrei Sorcoiu, vicepreşedinte Ioan Vulturar, vicepreşedinte Berinde, vicepreşedinte Ciordaş… I-am spus “Măi, dar asta e o prostie”, iar Vulturar a replicat “Cum îţi permiţi în faţa tovarăşului prim-secretar?”. “Măi, Ioane, eu am guvernul meu!”, i-am răspuns. Pe câţiva din ei i-am acceptat totuşi în Comitetul nostru, primul pe Ciordaş, care ne-a atenţionat că “mâine ai de hrănit 70.000 de oameni”, deci era nevoie de experienţa lui, pe Horia Cosma, pe Petru Blajovici. Ultimii doi fuseseră nomenclaturişti, dar au fost îndepărtaţi de funcţiile mari, deci oamenii i-au acceptat pentru că i-au perceput oarecum ca disidenţi”, povesteşte Bradu.

În schimb, Vulcu spune altfel: “Comuniştii au încercat să se impună, numai doi revoluţionari am fost tăioşi, eu şi profesorul Radu Davidescu. Dar oricât ne-am opus, tot au intrat şi comunişti şi securişti în structurile noi”.

“Înflorituri”

Bradu povesteşte că noua listă trebuia citită mulţimii. “Mie începuse să mi se facă rău, aveam probleme cu tensiunea. A apărut un bărbat cu două boabe, zicând: “Asta-i ca să scadă tensiunea, asta-i s-o mărească”. Iau una, ca peste trei sferturi de oră să mi se întâmple infarctul. Am spus să iasă altcineva cu lista, dar oamenii voiau să merg eu. Am ieşit, am citit primele cinci nume, apoi mi s-au tăiat picioarele. M-au luat băieţii şi m-au dus în spatele biroului primarului, unde m-au întins pe o canapea. Stăteam acolo şi a venit un tip care s-a aplecat peste mine şi mi-a zis ceva la ureche. I-am spus că dacă nu pleacă imediat, o să zic oamenilor cine e, şi a dispărut rapid. Era Muşuroaie, şeful Inspectoratului de Interne, în subordinea căruia erau Securitatea, condusă de Ogăşanu, Miliţia, condusă de Telente, şi Grănicerii”, povesteşte Bradu.

Din nou, spusele sale sunt contrazise nu doar de Vulcu, dar şi de ceilalţi protagonişti, care afirmă că, în realitate, Muşuroaie nu era deloc “sub acoperire”, ci pe faţă, ca şi cum ar fi fost de-al lor. Vulcu ceruse arestarea lui, ca şi a lui Telente, dar degeaba: “Militarii i-au lăsat în pace, iar ei au apărut şi a doua zi, ca şi cum ar fi venit la serviciu”.

Revoluţie la telefon

Imediat ce Bradu a fost dus la Spitalul Judeţean, unde avea să rămână trei săptămâni, cu soldaţi la uşă, şefia Comitetului revoluţionar i-a revenit, prin vot, lui Daniel Vulcu, chiar la recomandarea lui Bradu, care l-a numit “cel mai prezent dintre toţi, de la începutul acţiunii noastre şi până la sfârşit”.

Într-un fel, actorul ieşise “la Revoluţie” înainte cu o zi, când directorul Teatrului organizase şedinţa de “prelucrare”. “La şedinţa din 21 decembrie, m-am ridicat, am spus că “asta e o porcărie la care eu nu pot participa” şi am ieşit. În stradă m-am întâlnit cu colegul Emil Sauciuc, care întârziase, şi când i-am zis ce se discuta, a zis “Ce bine, că nu mai intru nici eu”. Apoi am vorbit cum am putea scoate oamenii în stradă ca la Timişoara. Aveam mai multe fise de telefon de 25 de bani, că acasă nu aveam telefon, şi am propus să dăm mai multe apeluri de la cabinele de lângă Agenţia CFR, ca să scoatem lumea din case. Prima dată am sunat la cunoscuţi, iar ei mi-au zis să ne calmăm, că poate o păţim. Ziceau “măi, Dane, n-ai şanse, că ăştia, cum apare un grup, cum îi înhaţă”.

A doua zi, însă, destinul s-a schimbat. “Pe 22, pe la 10 dimineaţa, un coleg de la secţia maghiară mi-a spus că din zona industrială oamenii ies spre centru. Asta m-a încurajat. Am alergat la Casa de Modă, unde lucra nevastă-mea, şi le-am spus “Ceauşescu pică!”. Apoi am fugit la Primărie, unde deja erau vreo 200 de oameni”, îşi aminteşte Vulcu.

Vulcu preşedinte

Ca preşedinte al Comitetului revoluţionar, actorul zice că n-are multe de povestit. “Ne-am scufundat în organizare. Am tipărit primele legitimaţii ale conducerii Revoluţiei, ca să putem trece de filtre. Am mers la Judeţeana de Partid, unde Sorcoiu ne-a informat cu harta despre punctele cu foc continuu, fabrici de pâine, de lapte, întreprinderi de transport, care toate trebuiau să funcţioneze. Toată noaptea şi toată ziua de după am stat în Primărie, cu excepţia a două ore când am făcut un control în oraş şi am dat o fugă până acasă, să fac un duş”.

Despre Mircea Bradu, fostul şef, Vulcu spune că a fost “un liant” între nomenclaturişti şi revoluţionari. “El îi cunoştea şi pe alţii din nomenclatură, şi putea asigura transferul de putere mai cu vorba bună. Dar a avut tentaţia mereu să-i coopteze la putere pe activiştii de partid, despre care eu sunt convins că voiau să cadă Ceauşescu, dar nu şi regimul”.

Cel mai mult, actorul spune că se bucură că la Oradea “nu s-au făcut greşeli” ca în alte oraşe. “Nu am lăsat să se înarmeze populaţia şi în oraş nu a curs sânge. Armata a propus să dăm arme populaţiei, dar asta ar fi însemnat morţi. Mulţi morţi, din prostie”. În rest, alte motive de satisfacţie zice că nu are: “Comitetul nostru cetăţenesc a funcţionat ca atare, sub denumirea asta, până a apărut Iliescu cu FSN-ul lui. Apoi, am văzut, încet-încet, cum “foştii” reveneau la putere. Aşa că, pentru mine, Revoluţia continuă. În alt fel, dar continuă”…

EROI DE RANGUL DOI
Revoluţionari uitaţi

Revoluţia orădeană a avut şi alte personaje, peste care s-a aşternut uitarea timpului. Între ele merită măcar amintiţi:

Radu Davidescu, profesor (foto) - a fost numărul 2 atât alături de Bradu, cât şi de Vulcu. Spune că “prezenţa necomuniştilor în primele rânduri a încurcat socotelile nomenclaturiştilor, care însă s-au descurcat foarte bine şi au rămas tot la putere”

Dan Vâlceanu (muncitor la IJTL, acum OTL) - a organizat paza Primăriei, a sediului Securităţii şi a CJ al PCR, plus patrule cu Miliţia în oraş

Lucian Kovacs (muncitor tipograf) - din 17 decembrie a împrăştiat afişe “Jos Ceauşescu!”, iar din 22 decembrie a fost între primii ajunşi la Primărie. În 1991 a fost condamnat de Tribunal pentru că a vandalizat un monument comunist, iar în 1992 a fost găsit mort, pe stradă, cu un hematom la ceafă

Gheorghe Bochiş (muncitor la Fabrica de Blănuri) - arestat pe 16 decembrie, după ce “cârtise” împotriva regimului. Eliberat a doua zi, a fost obligat să se prezinte zilnic la Securitate. Pe 22 decembrie, vrând să intre în Primărie, a fost oprit la poartă, dar a escaladat zidul până la balcon şi a arborat un tricolor

Nicolae Petroi (controlor de zbor) şi Gheorghe Manicea (pilot) - în 24 decembrie primul a emis, iar celălalt a preluat zvonul privind atacul cu elicoptere asupra Primăriei. Azi, Manicea recunoaşte: “Nu cred că am făcut bine”

Teodor Toderaş (sudor) - a “păzit” telefoanele din Primărie, până în 25 decembrie, pentru ca nimeni din interior să nu trădeze

CURAJOŞI ŞI RENTIERI
Revoluţie cu profit

Legea oferă revoluţionarilor beneficii materiale (de la scutiri de impozite până la spaţii comerciale şi terenuri), cele mai consistente fiind pentru urmaşii “eroilor martiri”, apoi, în ordine descrescătoare, pentru “luptătorii-răniţi”, “luptătorii-reţinuţi” (arestaţi de forţele de represiune) şi, în fine, “luptătorii cu merite deosebite”.

Revoluţionarii orădeni fac parte din ultima categorie: Mircea Bradu, Laszlo Herman, Marius Aron, Radu Pop, Gheorghe Nemeş, Istvan Stanik, Cornel Oprean, Gheorghe Pop, Gheorghe Tirla, Augustin Ciortin, Doru Ban, Petru Jurcă, Marieta Popoviciu, Florian Bar, Pavel Negruţ, Liviu Lupea, Constantin Gogoneaţă, Sabo Mihai, Gheorghe Raţiu, Dan Vâlceanu, Daniel Vulcu, Radu Davidescu, Teodor Toderaş, Traian Popoviciu, Constantin Bozântan, Aurel Flonta, Gheorghe Manicea, Ioan Bordei, Teofil Moş şi Florian Serac. Penultimul, adjunct al comandantului Miliţiei, a refuzat să înconjoare cu trupe un tren sosit de la Timişoara pe 19 decembrie. Ultimul, fost prefect în guvernarea Năstase (acum director la SCT Felix) nu a reuşit să dovedească aportul său la Revoluţie.