Orbi, surzi, muţi

Pe la finele anilor ’80 am asistat pentru prima şi ultima oară la un episod violent, în plin centrul oraşului. Mergeam cu un amic la cineva în vizită, iar pe strada Leontin Sălăjan (Primăriei de azi), la doi paşi de fostul Cabinet de Partid (acum Universitatea Partium), am văzut cum un tip de vreo 20-25 de ani îl lovea barbar cu capul de o cutie poştală pe unul de vreo 14-16 ani.

Nici eu, nici amicul meu nu eram cine ştie ce curajoşi, dar amândoi, parcă din instinct, am început să ţipăm spre agresor, care a luat-o la fugă, abandonându-şi victima. Nici acum nu pot uita imaginea şi mai ales sunetul înfiorător pe care îl producea lovirea repetată şi puternică a capului de cutia poştală.

Mi-am amintit acest episod luni, când a devenit clar că la atacul de duminică de pe strada Oneştilor, unde un bărbat şi-a înjunghiat de mai multe ori soţia cu care se certase, au existat mai mulţi martori oculari şi niciunul n-a făcut nimic. Absolut nimic.

Un taximetrist (membru al unei specii care în alte împrejurări se adună rapid pentru a riposta când victima este unul dintre ai săi) se afla la câţiva paşi, în maşina cu motorul pornit, dar a ales să plece, pur şi simplu. La fel au procedat şi cel puţin alte două persoane care, de asemenea, se aflau tot în maşini, cu farurile şi, probabil, cu motoarele pornite.

Vestea că atacul a avut martori şi că niciunul n-a intervenit în niciun fel pentru a schimba deznodământul a îngrozit, pe bună dreptate, oamenii. Cineva a remarcat că dacă unul dintre martori ar fi claxonat (aşa cum în alte împrejurări se întâmplă în trafic, adesea nemotivat sau, în orice caz, inutil), atenţia agresorului putea fi distrasă şi exista o probabilitate de a-şi înceta atacul.

Eu însumi sunt de părere că oricare dintre persoanele aflate în cele trei maşini putea face chiar mai mult, apropiindu-se încet de agresor pentru a-l îndepărta de victimă. Care ar fi fost riscul? Cel mult să-i dea cu cuţitul, cu pumnul sau cu piciorul în tabla maşinii? Poate. Dar victima ar fi câştigat timp, să se refugieze mai repede undeva, cu mai puţine răni.

Alţii sunt de părere că martorii oculari nu aveau ce face şi bine au făcut că au plecat fără să se amestece, că nu era cazul să se implice, pentru că riscau să fie şi ei atacaţi. Da, nu ar fi fost cea mai bună soluţie ca vreunul dintre privitori să iasă din maşină cu o rangă sau o bâtă de baseball (mulţi au aşa ceva în maşini) cu care să-l ameninţe pe atacator, fiindcă s-ar fi expus agresiunii.

Dar, totuşi, soluţia cea mai proastă a fost ca agresorul să fie lăsat mai departe singur cu victima, căreia a putut să-i mai administreze câteva lovituri cu cuţitul, aşa că întrebarea dacă martorii au conştiinţa liniştită e legitimă. Mai mult, cum s-ar fi simţit dacă episodul la care au asistat s-ar fi încheiat cu moartea victimei? Ar fi la fel de liniştiţi?

Codul nostru penal prevede că "omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva" este infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă, dar acelaşi articol adaugă că "fapta nu constituie infracţiune dacă prin acordarea ajutorului autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa".

Nefiind jurist, nu pot aprecia cât de mult riscă martorul unui asemenea atac să fie el însuşi acuzat de "omisiunea" acordării "ajutorului necesar" şi nici dacă un avocat n-ar putea demonstra foarte uşor că pericolul la care s-ar fi expus dacă ar fi încercat era "grav". Dar însuşi faptul că o astfel de scenă a avut loc fără să încerce nimeni s-o scurteze ori să-i pună capăt rămâne grav moralmente. Grav şi îngrijorător.

Pe bună dreptate, ne putem imagina că dacă, prin cine ştie ce hazard, am fi oricare dintre noi ţinta unei tâlhării, să zicem, am putea s-o sfârşim într-o baltă de sânge, iar singura grijă a semenilor ar fi doar să nu calce în ea, ca să nu-şi murdărească încălţările. Şi, eventual, să facă poze...