Oradea în criză: Orașul a trecut prin reforme care au creat o dezvoltare fără precedent, dar şi prin momente de cădere din cauza Marii Crize

În toamna anului 1929, Bursa din New York suferea cea mai semnificativă cădere din istorie, generând o panică fără precedent. Prăbuşirea acţiunilor a avut efecte dezastruoase, de neconceput până atunci, care s-au transpus în falimente şi şomaj, iar apoi în creşterea sărăciei şi criminalităţii la scară globală.

Oradea, care la zece ani de la Marea Unire încă se refăcea după război, avea să primească din plin unda de şoc. La 90 de ani de la marele seism economic, BIHOREANUL vă arată care era starea de spirit a urbei în plină criză.

Marele Crah

În anii ’20, economia americană trecea prin cea mai fastă perioadă. Marile companii, precum Ford, erau pe val, consumul creştea, iar băncile creditau firmele şi populaţia chiar cu riscul de a nu-şi mai primi banii înapoi niciodată. America devenise tărâmul celor îmbogăţiţi peste noapte din tranzacţii bursiere şi milioane de americani practicau "sportul" cumpărării şi vânzării de acţiuni, generând o bulă care a dus la umflarea peste măsură a preţurilor acestora.

"Morişca" s-a oprit brusc ca urmare a unor tranzacţii uriaşe, pe 24 octombrie 1929, cunoscută drept "Marţea Neagră" (foto), în care preţurile tuturor acţiunilor au luat-o la vale, chiar şi cu 33%. Miliarde de dolari s-au evaporat, investitorii pierzându-şi banii în câteva zile.

Americanii au avut de suportat consecinţele falimentului a 120.500 întreprinderi industriale, comerciale şi bancare. Peste 12 milioane de persoane au fost afectate de şomaj. În Europa, cea mai afectată a fost Germania, care şi-a redus activitatea industrială cu mai mult de jumătate faţă de cea din 1928.

Curbele de sacrificiu

Criza a zdruncinat şi România. Doar în primul an după crahul de la New York, Guvernul PNŢ condus de Iuliu Maniu a trebuit să gestioneze apariţia a 55.000 de şomeri, ca urmare a sute de falimente. Între cele mai răsunătoare avea să fie falimentul băncii Marmorosch Blank în 1931, dar agricultura şi industria au scăzut dramatic şi ele, la fel ca toate veniturile la bugetul statului.

Ca să redreseze situaţia, executivul a contractat împrumuturi şi a impus măsuri protecţioniste, precum creşterea taxelor vamale şi acordarea de prime de export (pentru grâu, făină), precum şi avantaje fiscale pentru firme. Cum însă nu era de ajuns, s-a apelat şi la "curba de sacrificiu". Concret, între 1931 şi 1933, prin trei astfel de măsuri, salariile din sectorul public au fost reduse de trei ori, unele chiar la jumătate.

Efectele au fost diferite: agricultorii şi-au acoperit o parte din pierderi prin primele de export, dar reducerea veniturilor populaţiei a provocat scăderea dramatică a puterii de cumpărare. Pentru asigurarea unui câştig minimal, autorităţile centrale şi locale au declanşat lucrări publice pentru care au angajat mai ales şomeri. Totuşi, gradul de sărăcie a continuat să crească, şi implicit şi numărul nevoiaşilor.

Autonomie financiară

La finalul anilor ’20, Oradea avea circa 80.000 locuitori şi o economie oarecum solidă, cu o reţea de 42 instituţii economice şi fabrici mai importante, respectiv 13 instituţii financiare, adică bănci şi aşa-numite case de păstrare, adică de economii. În urma reformei agrare din 1921 au fost parcelate şi construite mai multe zone de case relativ modeste, precum Râtul Comandantului şi Dimitrie Cantemir.

În noiembrie 1929, când criza încă nu trecuse Oceanul spre Europa, oraşul găzduia conferinţa municipiilor din România, prezidată de primarul de atunci, Aurel Lazăr (foto). Declarând atunci că Oradea se afla "în fruntea oraşelor cu populaţie săracă", conducerea urbei cerea autonomie financiară completă faţă de Capitală, precum şi "împrumuturi în mod liber şi independent conform necesităţii şi situaţiei materiale" a locuitorilor.

"Sub teroarea birurilor"

Municipalitatea era împovărată de cheltuieli. Doar în anii 1926-1929 s-au cheltuit circa 9,5 milioane lei pentru ajutorarea şomerilor şi a celor incapabili de muncă, fapt pentru care conducerea oraşului recunoştea existenţa unei "crize sociale grozave".

Fondurile destinate ajutării săracilor erau alimentate de Primărie şi de întreprinderile aflate sub egida sa, cu sume decise în şedinţele Consiliului Local, la care se adăugau donaţii şi sume provenite din diferite taxe dedicate, precum Fondul Rimanóczy, destinat exclusiv sprijinirii săracilor.

Pentru a strânge cât mai mulţi bani, Primăria cerea sprijin guvernamental, lua credite din ce în ce mai mari şi înfiinţa noi taxe. În 1930 apăreau taxe pe personalul de serviciu, taxe pe biletele vândute la concerte, circuri şi baluri, pe camerele de locuit, pe autovehicule, pe jocurile de cărţi şi rumy, precum şi brevete după cârcumi şi bodegi şi 2% din venitul încasat drept chirie pe imobile. Pe lângă taxele locale, impozitele erau tot mai mari, astfel încât Gazeta de Vest nota, în 1930, că Oradea se afla sub "teroarea birurilor"...

Sprijin pentru săraci

La începutul anului 1929, în Oradea erau 800 de şomeri, număr care s-a dublat într-un an. Până în decembrie 1931, totalul a crescut până la 3.500 şi în 1932 la aproape 4.300. Apreciind că circa jumătate din populaţia urbei era aptă de muncă, rezultă că rata şomajului ajungea, în plină criză, la 10-11%.

Existau mai multe forme de sprijin al săracilor şi şomerilor. Anual li se ofereau bani, lemne, făină, untură, medicamente, haine şi săpun. În cazuri deosebite, Primăria îi scutea de plata chiriei şi le oferea şi ajutor de înmormântare.

În timpul iernii puteau servi o masă caldă zilnic în bucătăriile populare din oraş, cu spaţii încălzite, la costuri de 3,5-4 lei pe persoană, meniurile constând în gulaş, fasole, cartofi acri, varză cu carne, mazăre şi supă de chimen. De asemenea, săracii din căminele muncitoreşti erau scutiţi de plata curentului electric.

Lucrări publice

Ca să beneficieze de ajutoare, şomerii erau obligaţi să se înregistreze la Serviciul Ocrotirilor Sociale din cadrul Primăriei, care le elibera bonuri.

Pentru ocuparea forţei de muncă, municipalitatea derula lucrări publice unde să fie angajaţi şomeri. Între acestea, amenajarea cheiului Velenţa, a străzilor din cartierul Râtul Comandantului, modernizarea trotuarelor şi pavarea pieţei agro-alimentare din locul actualului Parc 1 Decembrie. Şomerii erau angajaţi temporar pentru exploatarea şi transportul nisipiului şi curăţarea Peţei, cu o plată fixă zilnică.

Curbele de sacrificiu

Pentru a face economii, Primăria şi entităţile subordonate au aplicat "curbe de sacrificiu". În 1931, toate cheltuielile au fost reduse cu 15%, inclusiv cu personalul, nu s-au mai putut înfiinţa posturi noi, iar cele vacante au fost desfiinţate. Funcţionarii care nu aveau "stabilitate", precum şi cei numiţi ilegal, au fost concediaţi. Chiar şi aşa, în noiembrie 1931, cei rămaşi şi-au primit salariile cu întârziere, deoarece Primăria abia mai încasa până şi veniturile din chirii.

Toţi angajaţii Uzinei Electrice, ai Uzinei de apeduct şi canalizare şi ai Uzinei de Curăţenie Publică şi-au văzut lefurile tăiate cu 9-14%, apărând conflicte de muncă. Din motive similare, angajaţii Fabricii de Gheaţă au declanşat o grevă în 1932, la fel şi cei ai Tipografiei Cosmos.

Fiindcă puterea de cumpărare s-a redus, brutarii şi măcelarii au acceptat să scadă preţurile, cu condiţia ieftinirii taxelor de abator, dar şi a tarifelor apei şi curentului electric, stabilite de Consiliul Municipal. Preţurile la panificaţie, carne şi peşte, precum şi cele din restaurante, erau plafonate, iar cine nu le respecta putea face până la o lună de închisoare.

Comercianţii erau nemulţumiţi. Afacerile au scăzut, astfel că specula, serviciile şi comerţul la negru au explodat. Taxa pe pâine a generat un boicot al brutarilor (majoritatea maghiari şi evrei), astfel încât Primăria a deschis Manutanţa (brutăria militară) pentru populaţie, evitând astfel criza de pâine.

Boicotul afaceriştilor

De taxe se plângeau şi patronii restaurantelor şi frizerii, care-şi vedeau concurenţa ilegală furându-le clienţii. Iar Emil Weiszlovitz (foto), proprietarul hotelului Parc, cel mai elegant din oraş, şi-a închis în semn de protest hotelul, acuzând impozitul prea mare, de 1 milion de lei, care i se cerea. "Dacă se ia în dare întreg venitul hotelului, acesta nu e impozit, ci amendă", a spus afaceristul, iar zeci de industriaşi locali l-au imitat...

Unii comercianţi nemulţumiţi se adresau direct Regelui. De pildă, pe 21 aprilie 1932, muncitorul Zaharie Ioan îi trimitea lui Carol al II-lea o scrisoare, în care arăta că "de opt luni sunt dat afară de la serviciu, fără niciun motiv", cerând să fie reangajat. Nu se ştie ce s-a întâmplat, mai departe, cu el...

Cei patru ani, din 1929 până în 1933, au fost o perioadă deosebit de grea pentru Oradea, dar în final Primăria a făcut faţă luând măsuri de sprijinire a populaţiei. În anii următori, economia s-a redresat, alimentată, paradoxal, chiar de înarmările ce au precedat viitorul război mondial, al doilea, şi mai cumplit decât cel dintâi...

ISTORIA SE REPETĂ
Crizele economice sunt ciclice

La aproape 70 de ani de la Marele Crah, bulele speculative s-au spart din nou. Cea mai recentă criză economică mondială, începută în 2009, a avut cauze şi efecte similare celei din anii ’30, particularitatea fiind dată de o mai mare internaţionalizare a afacerilor, globalizare care a şi răspândit căderea mai rapid.

La fel ca în perioada interbelică, creşterea preţurilor, a volumului creditării şi a speculaţiilor imobiliare au redus încrederea investitorilor americani în piaţă, ducând la o criză de lichidităţi care a urcat Indicele TED Spread (privind riscul de creditare) la 4,65%. În urma acestui maxim din 10 octombrie 2008, bursele de valori s-au prăbuşit, mai multe bănci şi instituţii de asigurări au falimentat, iar unda de şoc s-a răspândit în toată lumea.

În Europa, rata şomajului a atins procente ridicate, în Spania ajungând la 20,5% în 2010, în timp ce în România depăşea 7,5% în martie acelaşi an. La fel ca în perioada interbelică, în 2010 a fost aplicată o "curbă de sacrificiu" prin reducerea cu 25% a salariilor din sectorul public. În Oradea, numărul şomerilor era în 2010 de 3.200, însemnând o rată de 2,1%. Din nou, criza a fost combătută prin investiţii publice, inclusiv realizarea primului parc industrial, precum şi prin stimularea investiţiilor private, care în 2011 au redus la jumătate numărul şomerilor.