„Nu ne uitați!”: O echipă de medici orădeni au făcut voluntariat pentru a trata bolnavi în Ucraina (FOTO)

Nimeni nu ar trebui lăsat singur în suferință, mai ales când bolilor de tot felul ale unor oameni li se adaugă și dramele războiului în care sunt nevoiți să-și ducă viețile. Este convingerea unor medici din Oradea care s-au dus într-o zonă din Ucraina cu mulți etnici români ca să le aline durerile nu doar ale trupului, ci și ale sufletelor.

„Am făcut-o și din motive profesionale, dar mai ales, așa simt eu, fiindcă pur și simplu suntem oameni”, a mărturisit BIHOREANULUI unul dintre voluntari. Va continua, spune el, și pe viitor, atât timp cât va putea și va fi nevoie.

Fără ezitare

Doctorii nu se duc doar în city-break-uri, ci și unde-i cheamă lipsurile și durerile. „Îl cunoșteam, ca fost pacient, pe dr. Ovidiu Burtă. În toamna trecută l-am întrebat dacă ar fi dispus să ajute în Ucraina, într-o zonă unde este deficit mare de medici”, povestește orădeanul Adrian Dreană (foto), președintele unei fundații prin care, de când războiul face ravagii în țara vecină, încearcă să sprijine comunități de acolo. „A acceptat imediat, fără nicio ezitare”, spune Dreană. Ba, adaugă el, dr. Burtă a făcut și mai mult: a mobilizat un grup de colegi, tineri specialiști și rezidenți care lucrează în staționarul din Rogerius al Spitalului Județean, pentru ca sprijinul să fie cât mai consistent și eficient.

Pe 1 noiembrie 2023, porneau la drum, în prima incursiune spre Maramureșul istoric, trei mașini cu șapte medici. La apel au răspuns și cardiologul Emilia Ban, interniștii Damaris Prada, Alex Ilieș, Cristian Andra și Daniel Lavagnini (un italian care a studiat Medicina la Oradea), plus balneologul Mina Ciuciui. Făcuseră voluntariat și la începutul pandemiei de Covid, unde a fost mai greu, în secția de Infecțioase și la Ambulanță. De data aceasta, misiunea lor era să consulte pacienți din jurul celor două orașe ale regiunii, Apșa și Solotvino, unde trăiesc 36.000 de români, în acesta din urmă funcționând, de altfel, și un Consulat al României.

„Musafiri importanți”

„Când am plecat, n-am știut mare lucru, doar că vom lucra patru zile la spitalul din Solotvino,  rămas fără medici după ce unii au plecat pe front, iar alții au fugit spre Europa”, povestește dr. Ovidiu Burtă (foto).

Orădenii au fost cazați într-un hotel din Sighetu Marmației și treceau granița în fiecare dimineață până la Solotvino - Slatina, cum spun etnicii români. „Plecam din Sighet dimineața, făceam până la Solotvino cam o jumătate de oră, acolo lucram toată ziua, iar seara ne întorceam pentru a înnopta în țară, cred că din motive de siguranță. Unde am fost noi nu a ajuns războiul, dar în fiecare zi sunt alarme aeriene și întreruperi de curent din cauza bombardamentelor de pe linia frontului, aflată la vreo 100 de kilometri distanță”, explică medicul.

Atât el, cât și mai tinerii săi colegi și-au luat concedii. „N-am spus nimănui unde mergem, am anunțat doar conducerea spitalului”, zice dr. Burtă. Nici la întoarcere nu s-au lăudat. „Ne-au întrebat unii colegi cum a fost și le-am spus, dar nu ne-am grozăvit”.

Și în Apșa, și în Solotvino au fost primiți, spune dr. Burtă, cu o căldură care i-a surprins. „Oamenii sunt foarte ospitalieri, curați, iar localitățile bine gospodărite. Deși îngrijorați, încercau să trăiască normal. Aveau și restaurante deschise, doar că nu era voie să se pornească muzica în difuzoare”. De înțeles, îl completează Dreană: „În Solotvino, oraș cu 15.000 locuitori, au ajuns peste 5.000 de refugiați din zonele ocupate sau distruse de ruși, din Odesa, Harkov, Bucea, Donețk și altele. 150 sunt cazați într-un centru amenajat în fostul spital de psihiatrie, restul pe la localnici în case. Am cunoscut acolo un bătrân de 80 de ani din Bucea căruia rușii i-au omorât întreaga familie, doar el a scăpat. Nici să vorbească nu mai era în stare”.

„Gazdele ne-au tratat ca pe niște musafiri importanți”, povestește dr. Burtă. „Ne-au primit la Primărie cu gustări și vodcă, apoi ne-au prezentat spitalul, după care ne-au spus să ne organizăm cum considerăm noi pentru consultații”.

CU BRAȚELE DESCHISE. Oricât de multe a văzut până acum, dr. Ovidiu Burtă a fost impresionat de experiența trăită. „Oamenii ne-au primit cu căldură, au fost pacienți care au ținut să își facă poze cu noi, ne mulțumeau și ne-au invitat să mai mergem și după război, în ospeție”, spune medicul. De altfel, dr. Burtă continuă să țină legătura cu pacienți din Ucraina, unora dându-le consultații, prin telefon, de acasă

„Maiu, rărunții și boala de miere”

Astă-toamnă, când s-au aflat la Solotvino prima oară, orădenii au consultat peste 400 de oameni. Ar fi fost și mai mulți dacă nu s-ar fi stricat un tren cu care trebuiau să ajungă în oraș și alții. „Se popularizase în zonă că urma să sosim, așa că au venit în număr mare, de la bătrâni de 90 de ani până la copii de 10. Aveau boli de tot felul, cum au oamenii și la noi - litiaze biliare, steatoze hepatice, ulcere, stenoze de carotidă, noduli tiroidieni... Dar ce nu aveau? Unora le-am descoperit și boli de care nu știau până atunci”, spune dr. Burtă.

Voluntarii au comunicat ușor cu localnicii, pentru că majoritatea, chiar și etnicii maghiari din zonă, vorbesc românește, doar că se folosesc multe regionalisme.

„Eu am și înțeles mai greu la început”, spune dr. Daniel Lavagnini (foto): „Când am venit în România la facultate, am învățat limba literară, ca toți studenții străini. Acolo, în Ucraina, când am întrebat-o pe o femeie mai în vârstă ce o supără, mi-a spus că «maiu, rărunții și boala de miere». Mi-a tradus o asistentă: avea probleme cu ficatul, rinichii și diabetul. Alții aveau boli de «rânză», adică de stomac, sau «dureri de cioante», reumatism. Unii ne aduceau și «uzi», ecografii”, spune tânărul doctor.

Cu prietenii

Atât în noiembrie, cât și în primăvară, când au mers pentru a doua oară, din 7 până în 10 mai, de data aceasta participând și dr. Sebastian Stanciu, specialist ATI, orădenii au lucrat până seara, doar cu câte o pauză de masă de o jumătate de oră, consultând tot 400 de oameni. „Erau zeci de pacienți în așteptare, iar noi am vrut să mergem pe rând la masă, să nu închidem cabinetele. Ei spuneau să mergem toți liniștiți, că au răbdare”, zice dr. Burtă.

Încă de anul trecut, au legat și noi prietenii. „De atunci țin legătura cu un pacient operat pentru o tumoră intestinală și, drept mulțumire că l-am ajutat cu indicații de tratament, ne-a invitat la restaurantul său. Vorbim la telefon și acuma”, spune dr. Burtă.

Orădenii s-au împrietenit și cu singurul medic tânăr de la spitalul din Solotvino, Vasile Yovdii. „Are 33 de ani, dar nu a mers la război și nici n-a fugit pentru că își întreține părinții bătrâni și bolnavi. După ce am fost prima oară acolo, l-am invitat la noi în spital, într-un program de shadowing (n.r. - în care medicii tineri urmăresc ce fac cei experimentați, pentru a învăța diverse tehnici), pentru o săptămână. La rându-i, ne-a invitat să mergem la el de Crăciun. Atunci n-am putut, dar când am mers a doua oară, acuma, în mai, ne-a primit cu un adevărat ospăț. A gătit la jar, ore întregi, ceva specific Rusiei orientale, cu un strat de orez, unul de carne de oaie și unul de mirodenii, peste care a urmat un alt strat de orez, unul de carne de pui și la sfârșit alte mirodenii. Când a ridicat capacul de pe ceaun ne ploua în gură”, spune dr. Burtă.

Frică de război

De fiecare dată orădenii s-au întors din Ucraina impresionați de primirea făcută de localnici, dar au observat mari diferențe între cele două deplasări. „Astă-toamnă, pe fețe li se citea îngrijorarea. În primăvara asta am văzut panică”, spun orădenii.

Explicația? „În zona Solotvino, unde este o stațiune balneară cu ape sărate, războiul se simțea ca un pericol mai depărtat. E drept, am văzut soldați trimiși de pe front pentru refacere, am cunoscut o femeie cu doi copii mici, unul de 6, altul de 8 ani, rămasă văduvă fiindcă bărbatul îi murise în tranșee, un bătrân care plângea după un nepot împușcat... Localnicii, însă, nu aveau războiul aproape. Între timp, în primăvară s-a dat o nouă lege a mobilizării. Cineva ne-a povestit cum Poliția a oprit un TIR, l-au dat jos pe șofer și l-au lăsat doar să-și anunțe telefonic familia că nu mai ajunge acasă, că va fi dus pentru instrucție la Lvov și de acolo pe front”, spune Dreană, completat de Burtă: „Dacă un bărbat merge prin oraș pe jos sau cu bicicleta, poate fi luat de pe stradă și trimis în armată. Am auzit că unii se ascund prin păduri, alții încearcă să treacă munții în România și apoi să fugă în Vest”.

Cu toate acestea, voluntarii orădeni nu s-au descurajat și spun că, dacă vor mai avea ocazia, vor mai merge să ajute. Până va fi pace, mai e mult, spun ei, fără să-și piardă speranța și neputând uita cum, le plecare, oamenii le și spuneau: „Nu ne uitați!”...

O VIAȚĂ ÎNTR-O BOCCEA. În timp ce orădenii au consultat bolnavi, alți trei voluntari, americani, au montat la centrul pentru refugiați din Solotvino un solar unde să cultive legume. Unul dintre aceștia, Serghei, din Harkov (foto dreapta), abia a acceptat să-și scoată rucsacul din spate, chiar și la muncă. În el era tot ce a putut să-și salveze din casa bombardată

HRANĂ ȘI NĂDEJDE
„Faceți la fel!”

Până să mijlocească deplasările medicilor orădeni în Maramureșul istoric, orădeanul Adrian Dreană a mai fost acolo de alte șapte ori. „În primele zile ale războiului am văzut valurile de refugiați care intrau în țară prin Sighetu Marmației și ne-am dus să-i ajutăm, după cum îndeamnă Matei în Evanghelie: «Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii să le faceți și voi lor», adică să ajutăm cum ne-ar plăcea să fim și noi ajutați”, spune bărbatul.

Curând, devenind clar că războiul va dura, a decis să ajute altfel, mergând în Ucraina. Împreună cu voluntari din Fundația Living Hope (Speranța Vie), a dus la Apșa și Solotvino produse alimentare pentru refugiații ajunși acolo din celelalte zone ale Ucrainei, iar în această primăvară a dus un solar de 300 metri pătrați pentru centrul de refugiați, pe care l-a montat împreună cu alți trei voluntari, veniți din SUA, cunoscuți de-ai săi. „Cred că munca în solar o să-i ajute nu doar ca să aibă legume proaspete, ci și ca formă de terapie”, zice Dreană.