Noua „evaziune fiscală” în România III. Prevederi vădit neconstituționale

Așa cum arătam săptămâna trecută, recent a intrat în vigoare Legea nr. 126/2024 prin care se schimbă radical regimul infracțiunii de evaziune fiscală în sensul în care infractorul va plăti ca să nu mai meargă la închisoare - cu cât va plăti mai târziu, cu atât va plăti mai mult! În funcție de momentul plății, statul percepe o „șpagă” pentru „iertarea” infractorului, de 15% în 30 de zile de la controlul fiscal, de 25% dacă începe urmărirea penală, de 50% dacă începe procesul și de 100% dacă se ajunge în apel.

În fuga după bani la buget, legiuitorul nostru a introdus, însă, în legislație prevederi care apar ca vădit neconstituționale chiar de la prima lectură. Spre exemplu, în finalul legii care modifică regimul sancționator al evaziunii fiscale în România se arată că „termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data sesizării organului fiscal sau de la data sesizării organului de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracţiunii”.

Or, de când există drept, în orice colț al lumii termenul de prescripție a răspunderii penale se calculează în raport cu data comiterii faptei. Stabilind un alt termen, care depinde de factorul uman, onorabilul nostru legiuitor a edictat o normă vădit neconstituțională.

În momentul în care Curtea Constituțională va constata acest lucru, vom auzi critici cum că judecătorii CCR se opun luptei împotriva evaziunii fiscale, nu că legea a fost emisă cu intenție vădit neconstituțională, doar pentru a lungi perioada în care statul poate să își înhațe „mita” devenită legală.

Dintr-o altă perspectivă, nu poate exista nicio justificare constituțională pentru sumele ce depășesc prejudiciul cu penalitățile aferente acestuia, mai ales pentru dublul sumei care este perceput dacă procesul se află în apel.

Este greu de stabilit natura juridică a sumei percepute ca „șpagă” legală. Aceasta nu are nici caracter reparator, pentru că se adaugă prejudiciului produs cu dobânzile și penalitățile aferente, și nu are nici caracter sancționator, pentru că nu respectă rigorile de stabilire a unei amenzi penale.

Din această perspectivă, perceperea unui asemenea „ciubuc” pentru iertare este, în opinia mea, o atingere evidentă adusă dreptului la proprietate al persoanei respective, în condițiile în care Constituția prezumă caracterul licit al dobândirii averii.

Mai concret, statul nu are niciun temei constituțional să bage mâna în buzunarul omului și să îi ia sume suplimentare față de cele dovedite ca fiind provenite din comiterea de fapte ilicite. Și totuși, vrea să o facă...