Nimic nu vine gratis

În pline constrângeri bugetare, la care am ajuns după deficite adunate an de an şi din cauza cărora plătim împrumuturi la dobânzi tot mai ridicate, ceea ce ne obligă să reducem orice cheltuială evitabilă, Bihorul are şansa să continue proiecte de investiţii considerabile, nu doar cu fonduri de la UE, ci şi din bugetul statutului.

Ministrul Dezvoltării, bihoreanul Cseke Attila, a vorbit la finele săptămânii trecute despre una dintre cele mai costisitoare investiţii ce urmează să fie finanţate în acest an, noul stadion municipal al Oradiei. Cost - peste 468 milioane lei, aproape 100 milioane euro. Fanii fotbalului şi suporterii "echipei fanion" a oraşului primesc cu bucurie promisiunea făcută de ministru, că viitorul stadion cu peste 16.000 de locuri "este trecut pe lista de priorităţi", în condiţiile în care cel existent se află unde de mult nu-i mai este locul, o parte a lui fiind nesigură şi lipsindu-i facilităţi care în vremurile noastre sunt elementare: căi de acces îndestulătoare, parcare, un local de alimentaţie publică, suficiente toalete ş.a.m.d. 

Tot la finele săptămânii trecute, în Marghita a fost finalizat un "centru recreativ multifuncţional" realizat, în schimb, cu 5 milioane euro de la UE. Şi în acest caz e de presupus că localnicii vor fi bucuroşi să profite de bazinele de înot, de saune şi jacuzzi, de sala de cinema şi de toate celelalte facilităţi care cresc, în fond, însuşi gradul de civilizaţie al localităţii.

O altă investiţie, de aproape 3,5 milioane euro, a fost dată în folosinţă luna trecută în Oradea - baza Motorul, modernizată cu finanţarea de la Ministerul Dezvoltării şi de la Primărie. Fireşte, va aduce plusvaloare, echipele de copii şi juniori vor avea unde se antrena şi disputa competiţii.

Unii suspectează că investiţiile se fac "să aibă de lucru firmele de casă". Alţii se bucură de beneficiile pe care le aduc prin însăşi destinaţia lor. Nu mulţi le înţeleg şi pe cele mai puţin văzute: de la asigurarea unor locuri de muncă, nu prost plătite, ceea ce ridică bunăstarea multor familii ai căror membri lucrează pe şantiere, în comerţul sau producţia materialelor de construcţii, până la plata de taxe şi impozite locale, a contribuţiilor la fondurile de sănătate, de şomaj, de pensii.

Mă întreb, însă, câţi înţelegem şi angaralele care vor veni odată ce astfel de obiective sunt preluate de primării. Şi Baza Motorul, şi centrul recreativ de la Marghita (unde, apropo, nici măcar ştrandul făcut pe fonduri UE nu e funcţional), şi stadionul vor cere angajări de personal şi cheltuieli de întreţinere. Iar experienţa noii săli polivalente din Oradea ne arată că nu toate pot fi administrate profitabil sau măcar "pe zero". Toate se ţin din vânzarea biletelor de acces şi, cum încasările nu ajung, şi din taxele şi impozitele cetăţenilor.

Ceea ce ne bucură şi acum ne este de folos, real şi indiscutabil, ne va costa, aşadar, pe viitor. Iar întrebarea e dacă, obişnuiţi că multe, dacă nu chiar toate-toate ni se cuvin pur şi simplu, vom fi dispuşi să plătim "cât face" pentru a ne bucura de ele.