Nicio speranţă

Deşi practic meseria asta de trei decenii, azi, mâine, nu încetează să mă minuneze un fenomen permanent manifest în politica românească: modul în care se autodevorează coaliţiile de partide ajunse la guvernare, făcându-se cioburi înainte de-a apuca să furnizeze ceva substanţial naivilor de electori. A fost boala CDR-ului, a fost a USL-ului, este a guvernării de azi şi va fi, probabil, şi a celei de mâine...

Efectiv, mintea mea nu poate pricepe, cu instrumentele logicii, cum ajung nişte aliaţi propulsaţi norocos la butoane şi deveniţi, prin voia poporului, stăpâni pe resursele naţiei, să îşi canalizeze energiile mai degrabă spre a se boicota şi a se împinge reciproc în afara "bărcii", în loc să se focuseze pe o listă de minime priorităţi, pe care chiar viaţa şi bunul simţ ţi le scot în faţă. Şi să bifeze, împreună, nişte reuşite de pe urma cărora ar câştiga cu toţii: nu zic de noi, contribuabilii care sponsorizează tot acest circ numit "joc democratic", dar chiar şi ei, politicienii setoşi de voturi, care ar putea prezenta alegătorilor nişte rezultate palpabile, care i-ar păstra la putere.

Aş putea aduce din nou în discuţie "modelul Bolojan", al concentrării pe proiecte, dar e deja superfluu: îl cunoaşte acum toată ţara, nu doar liberalii care, cu toate astea, se încăpăţânează în continuare să-şi aleagă liderii dintre personaje expirate, ticăloşi sau ciudaţi. În tabăra celor din urmă îl trec, de-acum, şi pe premierul Cîţu, cât mi-o fi fost el de simpatic la început, ca rocker emancipat, specialist al cifrelor şi politician "de tip nou".

Dacă tot nu sunt cinstiţi, ar putea măcar să nu fie tâmpiţi, zice CT Popescu despre liderii coaliţiei de la guvernare care tocmai îşi dă duhul. Eu nu de tâmpenie îl suspectez, însă, pe unul ca şi Cîţu, cât de ticăloşie şi cinism, fiindcă din poziţia înaltă pe care e cocoţat, fără a fi avut parte măcar de un vot popular, îi este pur şi simplu interzis să genereze asemenea crize, pe motive supte din deget şi, mai ales, în asemenea perioade grele.

E tot mai evident că agenda politicienilor şi cea a românilor de rând sunt cu totul diferite. Aproape nimic din ce fac primii nu îi interesează pe plătitorii de taxe, deşi ei sunt cei nevoiţi să suporte efectele deciziilor (şi, de cele mai multe ori, ale indeciziilor) lor. Şi, la fel, aproape nimic din ce aşteaptă cu adevărat românii nu figurează, la modul concret, efectiv, pe "to do list"-ul politrucilor. Nu de alta, dar problemele grave şi serioase, izvorâte din decenii de amânări şi decizii proaste, nu sunt deloc plăcute şi, nu-i aşa, "erodează" imaginea publică!

Aşadar, în loc să aflăm răspunsuri la întrebări clare şi apăsătoare - de ce suntem săracii Europei, într-o ţară despre care ni se spune că e bogată? de ce suntem nevoiţi să suportăm asemenea creşteri nejustificate de preţuri? de ce nu putem beneficia de resursele noastre şi suntem întotdeauna dependenţi de importuri? de ce nu suntem apăraţi de abuzuri, de monopoluri, de multinaţionale? de ce plătim cu salarii de lux un aparat de stat ineficient, şi încă din împrumuturi? ş.a.m.d. - ni se servesc declaraţii despre o criză politică ale cărei sensuri nu le pricepem decât într-un singur mod.

Anume că "ăştia" se ceartă din nou pe ciolan, adică pe banii noştri şi pe viitorul copiilor noştri, fără să îi intereseze defel ce ne doare şi unde suferim. Necinstiţi da, dar nu proşti. Ci ticăloşi.

Condamnat pe viaţă în România, şi încă "la locul de muncă", adică să trebuiască să-i aud zi de zi pe aceşti inconştienţi turnându-ne minciuni, am ajuns să îi înţeleg tot mai bine pe cei care au ales calea emigrării, încercând să se salveze şi să se împlinească oriunde în "afară". Aici va deveni, în curând, imposibil...