„Motorul Oradiei”: De la corupție și fraude la investiții și dezvoltare, așa funcționa Primăria din Oradea în perioada interbelică (FOTO)

În anii 1850-1860, localitățile din jurul Cetății Oradea - Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig - s-au unit într-o singură entitate, Oradea Mare, cu o conducere unică, un primar și un Consiliu Local ca for decident. Sistemul a rămas, de principiu, la fel, atât în perioada austro-ungară, cât și în cea interbelică. 

BIHOREANUL vă arată cum era organizată administrația orădeană în anii 1920-1930, care i-au fost provocările, problemele și numeroasele modificări.

Schimbare de putere 

După alipirea unei părți a fostului comitat Bihor la Regatul României în 1918 și intrarea Armatei Române în Oradea în 20 aprilie 1919, administrația locală a trecut prin schimbări. Românizarea a presupus alinierea la legislația Regatului României, oficializarea limbii române, depunerea jurământului funcționarilor față de noul stat și angajarea de funcționari români, unii veniți din Vechiul Regat.

Rimler Károly (foto) a fost unul dintre cei mai longevivi edili ai Oradiei, în mandatele sale orașul cunoscând o mare dezvoltare a infrastructurii de transport și o modernizare a spațiului public, cu noi construcții edilitare. Înlăturat de bolșevicii maghiari care au preluat controlul asupra urbei în martie 1919, el a revenit în funcție după fuga acestora, în 19 aprilie, fiind confirmat în funcție după sosirea trupelor române. Bolnav, a rămas primar până în iunie, fiind înlocuit de Lukács Ödön, apoi de Komlóssy József.

Din aprilie 1919, de bunul mers al treburilor publice s-a ocupat Consiliul Național Român (CNR), condus de vicarul ortodox Roman Ciorogariu. Angajații publici au rămas în funcții, dar dublați de „inspectori români” numiți de CNR. Mulți funcționari au migrat, însă, în Ungaria sau Cehoslovacia. Prefect era avocatul Coriolan Pop, la început al Oradiei și Bihorului, pentru ca din 1922 funcția să rămână doar pentru județ.

Organizare și funcționare

Cea mai înaltă autoritate a urbei era primarul, urmat de Consiliul municipal, din care era desemnată Delegația permanentă. Executivul mai cuprindea o Sedrie orfanală pentru problema orfanilor de război și o Antistie municipală ca autoritate judecătorească.

Consiliul municipal era alcătuit din primar, prim-notar/ajutor de primar, prim-jurisconsult și consilieri, unii de drept, alții aleși. Orașul erau gestionat prin Direcțiile Administrativă, Economică, Financiară, Tehnică, de Instrucție poporală și de Cultură socială, precum și a Ocrotirii sociale și igienei publice. Contenciosul și Perceptoratul municipal completau organizarea administrației locale.

Între 1919-1940 Oradea a avut 20 de primari, cu 24 de mandate. Primul edil român al Oradiei a fost liberalul Coriolan Bucico (1920-1926). Deși a fost o perioadă de relativă stabilitate administrativă, orașul nu a putut ieși dintr-o stare de criză economică permanentă. Numeroasele falimente și creșterea șomajului erau urmate de greve, cărora s-a adăugat criza locuințelor, în contextul unei imigrații mari a familiilor românești dinspre satele bihorene.

După adoptarea Legii administrative din 1925, Consiliul municipal a devenit foarte volatil, putând fi dizolvat de Guvern pentru diverse motive (politice, penale ș.a.) și înlocuit de o Comisie interimară. 

În urma alegerilor locale, puterea o prelua tot o Comisie interimară, care propunea și vota candidați pentru funcția de primar, cel ales fiind apoi confirmat prin Hotărâre de Guvern. De exemplu, după alegerile locale din mai 1926 Oradea a fost condusă trei luni de o Comisie interimară prezidată de Gheorghe Tulbure, care ulterior a fost ales primar plin din patru candidați.

Tensiuni și schimbări 

Finalul anilor 1920 a fost complicat pentru administrația locală, în 1927 Oradea având patru primari. Tulbure a demisionat în iunie datorită schimbării de Guvern, fiind urmat pentru două luni de avocatul Sever Erdeli ca interimar. Comisia l-a ales apoi ca primar plin pe avocatul țărănist Grigore Egri (foto).

Criticat de presa de stânga pentru că nu aprobase demiterea a 93 de funcționari ai Primăriei care nu învățaseră limba română și atribuise lucrări fără licitație, Egri și-a pierdut mandatul prin dizolvarea Consiliului local în octombrie. 

Succesorul Nicolae Zigre jr. a avut de gestionat o criză creată în timpul congresului studențesc din Oradea (6 decembrie 1927), când au fost devastate sinagogile și mai multe magazine evreiești. A fost și cel dintâi primar care a cerut inventarierea întregii averi a orașului, care la momentul respectiv nu se știa cât valora.

Agitație comunistă

Principalul aspect discutat în Consiliul municipal în acei ani era adoptarea bugetului. Deși orașul trecea printr-o instabilitate economică, cu puține investiții, corespondentul ziarului Universul relata că situația sa edilitară și administrativă era „mulțumitoare”. 

Alte subiecte importante țineau de taxele locale, salarizarea funcționarilor, încasarea chiriilor și investițiile publice. Ele generau dispute, pornite mai ales de consilierii comuniști aleși pe listele Blocului Muncitoresc-Țărănesc. 

Unul dintre cei vocali, Eugen Rozvan, obișnuia să protesteze față de proiecte, fiind acuzat de bolșevism și că vorbea în maghiară în plen. Nu o dată, după intervențiile comuniștilor sala de ședințe a fost evacuată de jandarmi.

„Deficit bugetar, haos, debandadă...”

În octombrie 1928 Consiliul municipal era dizolvat prin Decret regal, pentru „risipa banului public și administrarea veniturilor comunale fără prevedere bugetară”. Au fost organizate alegeri locale, funcția de primar revenindu-i în decembrie avocatului țărănist Aurel Lazăr (foto). Găsind în instituție „deficit bugetar, haos, debandadă”, după cum arăta ziarul stângist Cuvântul, el „a introdus imediat cinstea și ordinea”. 

Averea Primăriei însuma 1 miliard de lei, trebuind asigurate funcționarea structurilor locale și începute urgent investiții. Bugetul anual era de 80 milioane lei, din care 70% pentru plata funcționarilor. În plină criză economică globală, în anul 1929 erau concediați peste 100 de angajați, în oraș șomajul fiind de 20-30%.

De la criză la investiții 

Lazăr a fost primar până la moartea sa, în 18 noiembrie 1930, fiind urmat pentru două luni de ajutorul de primar Romulus Pop, apoi de Grigore Egri (cinci luni) și de Gheorghe Sofronie, profesor la Academia de Drept.

În 1933, economia dădea semne de revenire. După alte două mandate scurte ale lui Grigore Egri și victoria în alegeri a liberalilor, primar al Oradiei a devenit juristul Tiberiu Moșoiu, fiul generalului Traian Moșoiu (foto). Bine primit de opinia publică, după cum arăta ziarul Universul, în mandatul său de doi ani a lansat investiții pentru modernizarea străzilor, construirea ștrandului și a aeroportului. 

Investițiile au fost continuate de succesorul său, Vasile Bledea, în 1937 fiind inaugurat și un monument dedicat lui Traian Moșoiu în Piața Unirii.

INVESTIȚII. Două dintre cele mai importante lucrări edilitare din Oradea interbelică au fost ștrandul municipal, deschis în 1934 și aeroportul, inaugurat în 1937. Ambele s-au realizat în mandatul lui Tiberiu Moșoiu, fiul generalului Traian Moșoiu

Șase într-un an 

1938 a fost primul an al regimului autoritar al Regelui Carol II, care a desființat partidele, cu excepția celui regalist. Oradea a fost condusă de Comisii interimare, în acel an având nu mai puțin de șase primari (interimari și delegați): profesorul Petru Fodor (din 1937), avocații Dimitrie Mangra (o lună) și Ioan Voștinar (o săptămână), juriștii Constantin Constantinescu (4 luni și jumătate), Cornel Cărpinișanu (2 luni și jumătate) și Augustin Chirilă (foto). 

Acesta din urmă a fost numit prin Decret regal pentru un mandat de șase ani, dar funcția i-a încetat în septembrie 1940, când orașul a fost cedat Ungariei horthyste. Motivele schimbărilor dese țineau atât de deciziile ministeriale, cât și de mutările de natură profesională ale primarilor.

Administrarea Oradiei s-a dovedit a fi foarte complicată în perioada interbelică, dezvoltarea  stagnând pentru mulți ani. Încercările de a performa ale unor primari s-au lovit de timpul scurt disponibil, dezinteres și contexte politico-economice generale complicate, urbea mergând totuși înainte, dar cu viteză mică...

FRAUDELE DIN PRIMĂRIE
„Au tăiat un zero din coada fiecărei sume”

Perioada crizei economice globale a încurcat mult administrația locală. În 1929, în mandatul lui Aurel Lazăr, Primăria încerca să rezolve chestiunea șomajului și a nevoilor de muncă, apărând agitații pe contractarea de împrumuturi bancare și folosirea lor aproape exclusiv pentru plata datoriilor și a salariilor, precum și pe arendarea sau vânzarea Uzinei Electrice către o firmă particulară. Lipsa bugetului și întârzierea investițiilor publice au ținut orașul pe loc timp de câțiva ani. 

Poate cel mai răsunător a fost scandalul fraudelor din Primărie. În august 1929, cu prilejul unei verificări a registrelor, au fost descoperite fraude de 8 milioane lei, prin neimpozitarea firmelor mari și înregistrarea a doar unei zecimi din sumele încasate, „tăindu-se un zero din coada fiecărei sume”, iar asta încă din anul 1925, după cum arăta ziarul Cuvântul. În 1930, cercetările au scos la iveală că paguba totală depășea 13 milioane lei, iar în 1931 urca la 40 milioane lei, întrucât funcționarii, contabilul șef și perceptorul Kakas István au fost lăsați să-și continue activitatea ilicită. 

În iulie 1931 mai mulți funcționari ai Perceptoratului au fost acuzați de fals în acte și delapidare, fiind suspendați din funcție, iar judecătoria punând sechestru pe averile lor. În final, 12 dintre acuzați au fost achitați, contabila primind 7 luni de închisoare, iar unul din încasatori 8 luni de detenție.