Bihoreanul Nicolae Jiga s-a remarcat ca unul dintre cei mai importanţi filantropi români din Crişana şi Ardeal în anii 1800, într-o epocă în care apartenenţa la populaţia majoritară însemna aproape invariabil excluderea de la deciziile privind treburile publice.
Apelând la biografii şi documente din epocă, BIHOREANUL vă arată parcursul profesional şi politic al primului filantrop român din această parte a ţării, a cărui moştenire a dăinuit aproape un secol, până la instaurarea comunismului.
De la Judeu la Jiga
Născut în 4 octombrie 1790 într-o familie de plugari, Nicolae Judeu (foto) a urmat şcoala gimnazială în Oradea, unde a absolvit şi două clase de liceu, iar sub îndemnul părinţilor a devenit ucenic comerciant în rândurile macedo-românilor şi grecilor din oraş. În Monografia Almanah a Crişanei, Aurel Tripon arăta că în acea perioadă a vieţii tânărul Nicolae şi-ar fi schimbat numele în Zsiga (în română, Jiga), nu se cunoaşte din ce motiv.
Soţia sa, Ana Cosperda, provenea din rândurile negustorilor, având cu ea patru copii: Ioan, Maria, Ana şi Nicolae. Prin căsătorie, Nicolae a primit ca zestre o mică prăvălie de manufacturi, pe care a renovat-o şi din ale cărei venituri a ştiut să asigure apoi o bază financiară din care să susţină constant activităţi filantropice.
Jiga s-a remarcat întâi între comercianţii locali, iar apoi şi în administraţie. În 1828, la 38 de ani, a fost ales în adunarea generală a urbei, iar în 1832 senator (consilier) în administraţia locală, funcţie pe care a recâştigat-o anual până în 1848. În alegerile din 1834, primind cele mai multe voturi, a devenit "jude secund", adică viceprimar al Oradiei. Activitatea sa în fruntea oraşului este, însă, puţin cunoscută, din cauza lipsei surselor documentare.
În aceeaşi perioadă a fost şi membru al Deputaţiunii permanente, menite să rezolve treburi urgente care nu puteau aştepta până la întrunirea adunării generale. Totodată, a activat şi în calitate de comisar al breslelor (asociaţiilor) gubarilor (cojocarilor), săpunarilor, olarilor şi ţesătorilor de traiste.
Problema şcolară
Timp de trei decenii, începând din 1839, Nicolae Jiga a fost inspector şcolar pentru şcolile româneşti din Oradea şi Sânnicolau Român, calitate în care a cunoscut îndeaproape situaţia precară a copiilor, majoritatea proveniţi din satele învecinate celor două localităţi. De altfel, cea mai mare parte a populaţiei era rurală, iar şcolile româneşti erau în stare proastă, fiind şcoli confesionale susţinute de biserici şi comunităţi.
Într-un studiu publicat în revista Crisia, istoricul Radu Milian arată că, la jumătatea secolului, în întregul Bihor existau circa 40 de şcoli confesionale ortodoxe, dotate modest. Din cauza obligaţiilor din gospodărie şi a stării materiale şubrede, abia jumătate dintre copii frecventau cursurile, iar dascălii erau şi ei puţini, mulţi fiind, de fapt, preoţi.
Prin urmare, ca inspector şcolar, Jiga a sprijinit constant elevii din cele două zone cu haine şi cu manuale. Situaţia era cu atât mai complicată cu cât în 1848 izbucneau revoluţiile pentru drepturi şi libertăţi naţionale, inclusiv în Transilvania, iar în 1849 se impunea un regim maghiar autoritar. În timpul revoluţiei, Jiga a reprezentat comunitatea românească din Oradea în consfătuirile cu guvernul din Pesta, susţinând independenţa şcolară şi folosirea limbii române în instituţiile de stat. Revendicările au fost însă respinse, iar problemele şcolilor au rămas nerezolvate încă timp de decenii.
Pentru şcoală şi biserică
În lucrarea "Oameni din Bihor", Teodor Neş îl pomeneşte pe Nicolae Jiga de mai multe ori, amintind de principalele sale acte filantropice, orientate către educaţie şi biserică. Astfel, în 1860 cumpăra cu 4.000 de florini un teren în Tinca pentru o nouă biserică cu şcoală, iar în 1868 aloca din venitul propriu 2.000 de florini pentru repararea şi aurirea turnului Bisericii cu Lună din Oradea. Cu alţi 3.000 de florini a înfiinţat un fond pentru comercianţii români care nu-şi permiteau să înceapă o afacere.
Nicolae Jiga a sprijinit şi literatura, finanţând tipărirea cărţii lui Gheorghe Şincai, "Hronica românilor", a antologiei "Versuinţii Români. almanachul naciunal" şi a volumului de versuri şi proză "Diorile (Zorile – n.r.) Bihorului" (facsimil), acesta editat în 1854 de Societatea de Lectură a tineretului studios de la Academia de Drept.
Pentru dezvoltarea învăţământului local, Jiga a dorit mutarea şcolii de învăţători din Arad, numită Preparandie, unde o contribuţie importantă o aduceau bihorenii, dar n-a reuşit.
Fundaţia jigaiană
Întemeierea "Fundaţiunii Jigaiane" e considerată drept cea mai importantă acţiune de mecenat a lui Nicolae Jiga, care în actul de constituire nota că din averea strânsă "dar mare voiu face tinerimii române de religia greco orientală (ortodoxă – n.r.) care va studia la gimnazii şi Academia din Urbea mea".
Fundaţia era menită să sprijine elevii şi studenţii români ortodocşi nevoiaşi şi era condusă de un "senat fundaţional" cu un preşedinte şi zece membri, dintre care cinci preoţi, unul fiind parohul Bisericii cu Lună. Scopul declarat era de-a creşte "oameni de omenie... care să înainteze luminarea poporului român".
Pentru sediul din actuala Piaţă Unirii, Jiga i-a plătit unui anume Emeric Tokody 18.000 florini. Festivitatea de inaugurare a clădirii fundaţiei a avut loc în 8 decembrie 1861, ocazie cu care filantropul a primit Crucea de aur din partea împăratului Franz Iosif pentru întreaga activitate.
La început, aici erau cazaţi anual câte 5-6 studenţi care aveau la dispoziţie dormitor şi bucătărie, primeau haine, cărţi şi "materiale de scriere". Tinerilor li se cereau "purtare bună" şi să înveţe. Numărul beneficiarilor a crescut uşor în următoarele decenii, în schimbul cazării şi hranei aceştia plătind o taxă modică.
O fundaţie similară a fost creată în 1869 şi în Beiuş, sub forma unui "fond de pâine", pentru a sprijini anual 12 elevi cu hrană, iar apoi şi cu burse. Jiga a intenţionat să înfiinţeze şi aici un internat şi chiar a cumpărat o casă în acest scop, dar resursele financiare nu i-au permis înzestrarea ei cu cele necesare, astfel că internatul nu a mai fost creat.
Moştenirea lui Jiga
Nicolae Jiga a murit în 5 noiembrie 1870 în Budapesta şi a fost înmormântat în Oradea. Conform testamentului, fundaţia jigaiană avea să funcţioneze în continuare, din conducere făcând parte cel mai bătrân pe linie bărbătească dintre urmaşii familiei, iar "senatul" urma să fie numit de episcopul ortodox de Arad, de care ţinea şi Bihorul.
Ulterior, fundaţia a activat cu dificultăţi, numărul solicitanţilor crescând, la fel şi cheltuielile. Prin mutarea în noul spaţiu din actuala stradă Nicolae Jiga şi apoi extinderea sa, internatul şi-a sporit capacitatea, au fost înfiinţate o bucătărie şi o spălătorie, existând inclusiv grădină şi crescătorie de porci proprii, iar mai târziu a fost alcătuită o bibliotecă. Vechiul sediu a fost dat în chirie, la fel şi un imobil de lângă actualul Parc 1 Decembrie, unde locuise familia Jiga, ceea ce a asigurat o parte din veniturile necesare fundaţiei.
În perioada interbelică, internatul găzduia preponderent elevi ai Liceului Emanuil Gojdu, fiind, practic, afiliat acestuia şi oferind anual câte 25 de burse tinerilor merituoşi.
Aşezământul jigăian a activat aproape 90 de ani, până în 1948, când comuniştii l-au desfiinţat şi au naţionalizat casa. În acest timp, fundaţia a avut câteva sute de beneficiari, între care publicistul Iustin Popfiu şi istoricul literar Ovidiu Drimba. Unul dintre directori a fost publicistul Gheorghe Tulbure, care în 1912 a redactat o biografie a lui Nicolae Jiga.
Filantropul a reuşit să "dea înapoi" o parte a muncii sale, asigurând, chiar dacă pentru o mică parte a tinerilor în nevoie, un sprijin în construirea carierei. Aşa era odinioară...
RECUNOŞTINŢĂ
Jiga, în numărul inaugural al Familiei
În primul număr al revistei Familia, apărut la Pesta în iunie 1865, Iosif Vulcan i-a dedicat lui Nicolae Jiga un portret, astfel deschizând seria micilor biografii ale celor "carii se luptă din tóte poterile pentru desvoltarea şi lăţîrea culturei" (facsimil).
Vulcan aprecia că sumara prezentare a filantropului în primul număr ar "surprinde plăcut" cititorii, având în vedere că între timp acesta devenise o personalitate cunoscută în Transilvania. Datorită spaţiului restrâns, dar şi pentru a nu-i "vătăma" modestia, Vulcan a amintit doar câteva dintre faptele de mecenat ale lui Nicolae Jiga, între care susţinerea financiară a studenţilor săraci ai Academiei de Drept din Oradea şi contribuţiile la ridicarea bisericii ortodoxe din Tinca, renovarea celei din Sârbi şi construirea turnului celei din Sânnicolau Român. Iosif Vulcan îşi încheia articolul cu "Onorabile betranu, patroanele tinerimei şi alu beseriecii, întru mulţi ani se traesci!".
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.