Mărturiile cutremurătoare ale unei bihorence supravieţuitoare la Auschwitz: "Aţi intrat pe poartă, veţi ieşi pe coş!"

Când încă îşi trăia adolescenţa la Marghita, viaţa sa a ajuns la mâna unor monştri care urau tot poporul ei. Pentru ea, un simplu gest al "îngerului morţii", sadicul dr. Josef Mengele, a făcut diferenţa între viaţă şi moarte.

Orădeanca Vioara Braun, fostă Rosenzweig, ajunsă acum la 88 de ani, a fost decorată săptămâna trecută de către preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi supravieţuitori ai lagărelor naziste, în semn de respect pentru suferinţele prin care a trecut.

Deşi şi acum mai are coşmaruri pe seama experienţei din tinereţe, femeia a acceptat să-şi spună mărturia BIHOREANULUI. "E important să vorbesc despre ce-a fost, ca să nu se mai întâmple", spune ea.

"Credeam că vom merge la muncă..."

- Câţi evrei erau în comunitatea din Marghita? Cum şi când a început prigonirea lor?

- Eram o treime din populaţia "comunei agrare Marghita" de atunci, şi aveam trei sinagogi. Vorbeam ungureşte, căci localitatea era mai mult maghiară. Prigonirea a început imediat după 1940, când au intrat ungurii în Ardeal. Au băgat legi că trebuia să purtăm steaua galbenă, chiar şi sugarii, nu aveam voie să călătorim, iar pe anumite prăvălii era scris că nu servesc evrei.

- Cât de mare era familia dvs.? Cu ce se ocupau părinţii?

- Mama era casnică, iar tata vindea într-un magazin de vopsele. Am avut un frate cu doi ani mai mare şi doi fraţi mai mici, care aveau 5 şi 10 ani când eu aveam 17.

- Cum aţi primit vestea mutării în ghetoul pentru evrei din Oradea? Ce ştiaţi despre acesta?

- Nu ştiam nimic despre ghetou. Evreii din Marghita au fost transportaţi la Oradea între 5 şi 11 mai 1944. Au venit jandarmii maghiari şi ne-au spus că trebuie să luăm cu noi doar cât încape în câte un rucsac. Ghetoul pentru evreii din judeţ era într-o fabrică de cărămidă şi într-un depozit de cherestea din zona Rogerius, îngrădite cu sârmă ghimpată (actuala Piaţa Cazărmii - n.r.). Noi am fost în depozitul de cherestea, unde dormea câte o familie pe câte un raft cu scânduri. Acolo am stat trei săptămâni fără mâncare, doar cu ce adusesem de acasă. Dar noi credeam că vom merge la muncă, iar asta nu era o mare tragedie.

- În 1944, la 17 ani, aţi fost deportată la Auschwitz, împreună cu familia. Cum s-a făcut deportarea din Oradea?

- În 25 mai am fost băgaţi în vagoane de animale. Eram vreo 70-80 într-unul. Ne-au spus doar "Încolonaţi-vă!". Cine nu executa era lovit cu patul puştii. Au pus lacăte pe vagoane şi aşa am călătorit 4 zile. Stăteam în picioare. Drumul ne-a dat, însă, şi dureri psihice. Aveam două găleţi, una cu apă şi una pentru nevoi. La 17 ani, să-ţi faci nevoile în faţa unor băieţi a fost ceva dureros. Nici apa nu ne ajungea, iar când ploua mai ţineam o cană prin geamurile cu gratii, dar dacă eram în staţie şi ne vedeau, ne loveau peste mâini.

La mâna lui Mengele

- Ce s-a întâmplat la sosirea trenurilor? Cum şi cine făcea selecţia evreilor care să trăiască şi care să fie lichidaţi de la început?

- La sosirea în Auschwitz am fost despărţite de bărbaţi. Mamele cu copii şi bătrânele au fost mutate la stânga, iar noi, tinerele, la dreapta. Ca să nu fie panică, spuneau că bătrânii şi copiii vor merge spre lagăr cu camionul, nu pe jos. Am fost despărţită de toată familia, rămăsesem doar cu Eliza, o prietenă din copilărie. Am aflat mai târziu că de fapt le-au dus la baie, le-au dat săpun Rif, făcut din corpul evreilor, dar în loc de apă au curs gaze. Pe noi, tinerele, înainte să ne ducă în lagăr, ne-au pus soldaţii nemţi să ne dezbrăcăm în pielea goală şi ne-au tuns părul de pe cap şi din zonele intime... Ne-au dus apoi în barăci, înconjurate cu sârmă ghimpată electrificată.

- Cât timp aţi stat la Auschwitz? În ce condiţii trăiaţi?

- La Auschwitz am stat până la sfârşitul lui august. Dormeam în paturi cu trei etaje, pe fiecare etaj câte 13 fete, ca sardelele. Puteam ieşi afară doar când ne scoteau ei la apel. Mâncarea a fost aşa de rea că acasă nici la porci n-am fi dat-o: doar coji de cartofi şi un fel de ceai. O aduceau în oale de 5 litri. Nu aveam farfurii, linguri. Fiecare trebuia să ia câteva înghiţituri şi să dea mai departe. Ne uitam toţi să nu cumva să înghită altul mai mult...

- Cine şi cum supraveghea prizonierii?

- La fiecare baracă era şef câte un Kapo, aşa-i spunea. La noi era o evreică cehoaică. Ei aveau mai multe drepturi decât noi. În plus, cehii şi polonezii erau cam supăraţi pe noi, evreii din Ungaria, ne reproşau că noi am fost liberi mai mult, în timp ce ei au fost prinşi mai repede şi au construit lagărele. Mai erau şi alţii privilegiaţi. O croitoreasă mai primea o lingură de mâncare în plus.

- Aţi fost "triată" chiar de "îngerul morţii", celebrul dr. Josef Mengele, renumit pentru cruzimea lui. Cum se petrecea selecţia?

- Mengele făcea periodic selecţii între cei care erau deja în lagăr, dar niciodată nu ştiai pentru ce, pentru crematoriu sau pentru muncă. Eu am trecut în pielea goală, cu mâinile ridicate, prin faţa lui. Eram foarte slabă şi m-a întrebat câţi ani am. M-am gândit cât să spun şi am spus 18, deşi aveam 17. S-a gândit puţin şi mi-a făcut semn cu mâna să merg mai departe. Acel semn a însemnat că voi trăi...

- L-aţi întâlnit vreodată pe comandantul lagărului, Rudolf Höss, sub mâna căruia au pierit peste un milion de evrei?

- Nu ştiu. Poate. La noi erau mai mult femei nemţoaice din armată. În fiecare dimineaţă ieşeam la apel să ne numere, de parcă am fi putut să fugim. Eram încolonate câte cinci şi aşteptam câte două ore în picioare.

- În memoriile sale, Höss povestea ororile comise de nazişti. Aţi întâlnit vreun ofiţer care să arate compasiune faţă de cei deportaţi?

- Nu! Când am intrat acolo ne-au şi spus: "Aţi intrat pe poartă şi veţi ieşi pe coş!".

- Ce ştiaţi despre exterminările din lagăr?

- Nu ştiam nimic. Vedeam doar fumul de la crematoriu. Lângă lagărul nostru era unul cu bărbaţi cehi şi acolo vedeam cum duc morţii cu roaba...

"Ne-au spus să luăm ce vrem de la nemţi"

- Ştim că deţinuţii apţi de muncă aveau o şansă să supravieţuiască. Dumneavoastră aţi lucrat? Care era "programul zilei"?

- La muncă am ajuns după selecţia făcută de Mengele. Am fost trimisă în Germania, în lagărul de la Fallersleben, unde fusese fabrica Volkswagen, care a fost bombardată. Acolo asamblam mine de apă. Programul? Mergeam pe întuneric şi veneam pe întuneric.

- Cum erau condiţiile faţă de Auschwitz?

- La Fallersleben dormeam într-o sală cu paturi suprapuse, dar câte una în fiecare pat. Acolo a fost mare minune că am primit o farfurie, o lingură şi un cartof fiert întreg. La Auschwitz mâncam doar coji. Ca să nu ne odihnim, duminica ne duceau să muncim pământurile din apropiere. Când era alarmă de bombardament, trebuia să fugim repede în pădure. Odată am găsit leurdă şi am mâncat cât am putut, dar ne-am băgat şi în haine. Le-au găsit în lagăr şi au pus biciul pe noi. Cum la Fallersleben erau bombardamente, ne-au mutat apoi în lagărul Salzwedel, unde erau 5.000 de femei din Serbia. Acolo, două săptămâni n-am avut apă deloc. Erau în zonă nişte muncitori francezi şi ei ne-au adus apă în butoaie. Aveam grijă să nu se piardă nicio picătură.

- Mai ţineţi minte ziua eliberării? Cum vi s-a dat de ştire că aţi scăpat?

- Lagărul Salzwedel a fost eliberat în 14 aprilie 1945. Cu trei zile înainte văzusem că în oraş au fost puse steaguri albe, semn că nemţii s-au predat, dar la noi americanii au ajuns după trei zile. Planul nemţilor era să ardă lagărul cu noi cu tot, dar ofiţerii n-au executat ordinul, vrând să-şi scape pielea. Când americanii au deschis poarta a fost o harababură. Ne-au spus să mergem în oraş şi să intrăm la nemţi să cerem mâncare, să ne luăm haine sau orice ne trebuie din magazine. Am avut trei zile să facem ce vrem. Eu cu prietena mea, Eliza, ne-am bucurat că am găsit nişte morcovi pe jos. Ne-au văzut soldaţii şi ne-au spus: "Sunteţi proaste? Mergeţi şi luaţi mâncare de la magazin!". Totuşi, mulţi au murit pentru că au mâncat deodată prea mult şi prea consistent imediat după eliberare.

- Aţi primit ajutor din partea americanilor? Cum s-au comportat aceştia cu prizonierii?

- Am primit o hârtie pe care scria că avem dreptul să primim tot ajutorul, căci fusesem în lagăre. După ce am fost eliberaţi am fost predaţi ruşilor, aceştia ne-au dat francezilor, iar apoi englezilor la Bergen-Belsen. Aici ne-au cazat într-o şcoală de piloţi. Primeam mâncare, ţigări Chesterfield, dar pâine nu, căci englezii nu prea mâncau pâine. În schimb, cu 6 ţigări luam de la nemţii din sat franzele de 2 kilograme.

- Aţi primit vreodată vreo "explicaţie"? De ce trebuiau evreii să moară?

- De la cine să primim? Naziştii nu ne considerau oameni! Ulterior am aflat ce s-a întâmplat cu familiile noastre.

Ai nimănui...

- Cum de v-aţi întors şi aţi rămas în România? Mulţi evrei au ales să meargă în Israel...

- În 9 mai s-a terminat războiul. A doua zi, după cehi şi polonezi veneau deja autobuzele să-i ducă acasă. Dar noi eram ai nimănui. Ungurii ziceau că suntem români, iar românii spuneau că ei n-au deportat evrei. Când au plecat băieţii cehi am trimis o listă cu numele noastre să o predea la Consulatul României de la Praga. Aşa a aflat fratele cel mare, Tiberiu, de mine. El fusese eliberat mai devreme şi venise acasă. A pornit apoi la drum, cu un prieten de-al lui, să mă caute, a ajuns la consulat, unde a găsit lista, şi apoi a venit după noi în Germania. Cu ei doi ne-am întors, în septembrie 1945, foarte mulţi evrei din Bihor acasă, cumpărându-ne cu ţigări biletele de tren...

- Mulţi dintre evreii deportaţi şi-au pierdut familiile în lagăre. Dvs. pe cine aţi pierdut?

- Şi la Bergen-Belsen era un rabin englez care făcea propagandă să mergem în Israel, dar noi spuneam "I go home!", căci toţi speram că vom găsi pe cineva acasă. În lagăr mi-au pierit părinţii, fraţii mai mici, unchii, verişorii, mătuşile. Nici n-aş putea să-i număr. Am supravieţuit doar eu şi fratele cel mare.

- Ce-aţi găsit acasă, în Marghita?

- Nimic. Casa goală. Ulterior a fost dărâmată pentru a se face blocuri. Noi am primit o altă locuinţă, care aparţinuse unor evrei care nu s-au mai întors acasă. La câteva luni m-am căsătorit cu un prieten de-al fratelui meu, care fusese şi el în lagăr şi pe care-l cunoscuseră şi părinţii mei. Fratele meu a plecat apoi în lume, în Franţa şi Canada, iar în final s-a stabilit în America. După mulţi ani, într-o vizită la el, ne-am dus la un restaurant, unde ne-au servit cu cartofi care se mâncau cu coajă. Le-am spus că dacă nu pot să-l curăţ, mai bine nu mănânc. Am mâncat prea multe coji în lagăr...

- În ce măsură v-a influenţat experienţa existenţa ulterioară? Ce profesie aţi avut?

- M-am mutat cu soţul meu la Oradea, unde el a lucrat la Camera Agricolă. Eu am fost funcţionară la o creşă până în 1981, când m-am pensionat. Nu ştiu dacă m-a influenţat în profesie, dar psihic cu siguranţă da. Şi acum mai am coşmaruri. Sunt nopţi în care visez că mă urmăreşte Gestapo-ul (n.r. - poliţia secretă nazistă) şi vreau să strig "Ajutor!", dar nu am voce. Cu lagărul nu visez, doar cu nemţii...

- Aţi vizitat vreodată, ulterior, Auschwitz-ul?

- Eu nu, copiii mei au fost. Pe mine nu m-au lăsat ei să merg. Am fost în schimb la Muzeul Holocaustului din Washington şi la cel din Israel. Am şi filmat o casetă pentru regizorul Spielberg, care strângea mărturii ale supravieţuitorilor pentru institutul lui din Los Angeles.

- Cum judecaţi atrocităţile de atunci? V-aţi putut împăca cu ele? Aţi rămas cu resentimente faţă de nemţi, faţă de poporul german?

- Se spune aşa: iertăm, dar nu uităm. Să zicem că am putut ierta, că nu mai trăiesc aceia care au fost vinovaţi de ce ni s-a întâmplat. Nu-i urăsc pe nemţi ca naţie. Dar nu putem uita şi nu trebuie uitat, ca să nu se mai întâmple.

- Săptămâna trecută, aţi fost decorată de preşedintele Klaus Iohannis, cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Ce înseamnă pentru dvs. distincţia?

- A fost o mulţumire sufletească, semnul că nu suntem uitaţi şi suntem recunoscuţi că am trăit atâtea orori. A fost un moment emoţionant.