Librăria Humanitas din Oradea, plină la întâlnirea cu Dan-Liviu Boeriu și al său „manual de învățat fericirea”: „Aici locuiește frica” (FOTO)

Inscripția din interiorul librăriei Humanitas din Oradea ce limitează la cel mult 60 numărul persoanelor care pot intra deodată a fost ignorată cu prilejul lansării, marți seară, a celei de-a doua cărți scrise de Dan-Liviu Boeriu, „Aici locuiește frica”. O carte autoreferențială, fără a fi însă nici autobiografie în sensul propriu, nici jurnal, nici - cu atât mai puțin - memorii.

Fericirea - conștientizarea și îmblânzirea fricilor

Lansarea s-a petrecut în prezența a numeroși prieteni și cititori pasionați, inclusiv a „autorilor autorului”, adică a mamei și tatălui acestuia (acesta din urmă mărturisind că „pentru noi a fost emoționant să citim cartea, iar soția mea a plâns cât a citit-o”), dar și a soției Ioana (despre care Boeriu a spus că nu a plâns la lectura volumului, cum în schimb a făcut-o când a pierdut Nadal la tenis) și a celor două fiice ale autorului.

Al doilea volum al lui Dan-Liviu Boeriu editat de Humanitas, după cel de dialoguri „Anatomia ratării” (2006), a fost prezentat de doi dintre cei mai avizați apropiați, „Familiștii” Mircea Pricăjan și Miron Beteg. „I-am și spus lui Dan că așteptam de multișor momentul ăsta. Chiar, ce este, roman, proză scurtă, memorii sau jurnal?”, a început Pricăjan cu o întrebare al cărei răspuns avea să fie priceput după ce Beteg l-a citat chiar din carte: „Eu nu sunt niciodată contemporan cu ceea ce mi se întâmplă, trăiesc experiențele prin rememorarea lor”.

„Aici locuiește frica”, a arătat Miron Beteg, este o carte alcătuită din patru texte legate organic între ele, despre fricile de tot felul ale autorului - frica de boală, de suferință, de a supraviețui propriului copil, de război, de moarte... „Ceea ce face cartea unitară este faptul că provoacă, răscolește, ațâță nebuloasele sufletului nostru și fragilitatea ființei umane”, a spus Beteg, continuând că ea, cartea, este însă „și un manual, nu despre fericire, ci de învățat fericirea, pentru că fericirea, după cum spune chiar autorul, ca iubirea, se învață. Abia în momentul când îți dresezi fricile, când le conștientizezi, abia atunci poți atinge puținele momente de fericire care ne sunt date din când în când, o fericire conștientă, cu frici îmblânzite, nu o fericire neghioabă, de bâlci”.

La „cerere”, dar „o avea în cap”

Dan-Liviu Boeriu, cunoscut până acum ca autor de cronici literare, s-a confesat despre geneza cărții, povestind publicului că nu s-a „gândit” că o va scrie, deși „o aveam în cap”, impulsul fiindu-i dat de „un om pe care îl iubesc foarte mult, Gabriel Liiceanu”. La finele anului trecut, în decembrie, acesta i-a scris un mail și l-a invitat „să-mi faceți bucuria de a deveni unul dintre autorii Humanitas”. „N-am dormit în noaptea aceea”, a spus Boeriu, care în ianuarie s-a apucat de scris și a încheiat în „două luni și ceva”, trimițând apoi manuscrisul pentru ca o săptămână, „cea mai lungă din viața mea”, să aștepte verdictul editorului.

„În ce privește scrisul, nu mi-am propus cum să iasă, ce mi-am propus a fost să scriu zilnic”, a mai spus autorul, punctând, mai ales, că „eu nu pot să scriu decât la persoana I”. „Dacă te apuci să scrii, scrii despre ce știi mai bine. Eu mă știu pe mine”, a adăugat Dan-Liviu Boeriu, invocând un îndemn la sinceritate scriitoricească al lui Stephen King, precum și preferința sa personală pentru concizie.

Cartea nu este „medicament”

În sesiunea de întrebări și răspunsuri, unul dintre profesioniștii scrisului prezent la eveniment, Ioan F. Pop (foto), a fost curios să afle dacă, scriind cartea, pe autor l-a învins frica sau și-a învins fricile, acesta răspunzând că în niciun caz cartea „nu a avut rol terapeutic”. Boeriu l-a pomenit însă pe Cioran, care spunea că „tot ce este exprimat se diminuează ca intensitate”.

„Scrisul nu are menirea să te vindece de ceva, ci să te întâlnești cu ce te macină. Scrisul te constrânge, nu te eliberează”, a spus Dan-Liviu Boeriu, completat de Miron Beteg: „Scrisul, ca desenatul sau cântatul, este terapie doar pentru bolnavii psihic”.

Oarecum în continuarea lui Ioan F. Pop, Florin Ardelean a vrut să afle „dacă autoreferențialitatea poate fi o limită” a autorului, cu alte cuvinte dacă probabilitatea de a produce ficțiune este redusă. Răspunsul? „Cred că da. Și nu știu dacă vreau s-o depășesc. Dacă m-aș apuca în seara asta să mai scriu o carte, ar suna la fel. Deocamdată mă simt bine în limita asta”.

În final, după cum se obișnuiește, autorul a oferit generos autografe, nu înainte de a le mulțumi lui Mircea Pricăjan și lui Miron Beteg, „cititorii nr. 3 și 4” ai cărții (după directoarea Humanitas și Liiceanu), nu doar pentru prezentarea, ci și pentru promovarea cărții, inclusiv printr-un interviu luat de cel dintâi și găzduit de BIHOREANUL cu câteva zile înaintea lansării.