Acest text nici nu se vrea și nici nu este o cronică de carte. El încearcă doar, în cîteva rînduri, să mijlocească, neprotocolar, o întîlnire cu poezia lui Ioan Moldovan. De ce tocmai Ioan Moldovan? Poate pentru că, oarecum paradoxal, cu toate că se publică multă poezie – poeții sunt puțini. Chiar foarte puțini. Și nu mă gîndesc aici la autorii preluați de istoriile literare, ci doar la cei care, încă de la început, sunt însăși poezia lor. Cei care, într-o cultură, își asumă firesc condiția insulei.
De la prima sa carte, Viața fără nume (au trecut exact patruzeci de ani de atunci) Ioan Moldovan se contopește, ca un credincios în rugăciune, cu fiece cuvînt pe care îl scrie. Știe că orice vers – chiar dacă rămîne străin lumii – îl poate răni, îl poate împuțina. Și doar atunci cînd scrii cu teamă ființa ta toată trece în poem:
„scriu cu aceeași grijă cu care sărut o sabie”
e un șir scris în 1980. Este o anxietate care l-a urmărit, pe care o simți, citindu-le, în toate poemele lui. De fapt, în poemele tuturor poeților care jalonează destinul poetic al unei culturi. E teama care îi ferește, ca un daimon călăuzitor, de păcatele tehnicității, redundanței și certitudinilor. Mai simplu spus – de vorbirea în gol, de ușurătățile versurilor corect orchestrate, dar calpe. Fără această spaimă de propriul scris și de propriile versuri rămîi, poetic vorbind, într-un mediu uneori suportabil, dar fără adîncime:
„Scriu ca să nu uit scrisul
Citesc ca să nu uit
Citesc ca să îmi amintesc
Îmi amintesc ca să scriu
Totul e ca să
O casă împărțită în două
În jumătate locuiește femeia voluptoasă
În cealaltă stau eu îmbătrînit […]”.
Una dintre capcanele în care au căzut destui dintre cei care au scris despre poezia lui Ioan Moldovan este referirea repetată la un soi de minimalism al poemelor sale, la o simplitate dusă la extrem a versului. S-a afirmat chiar că poemele lui sunt lipsite de viclenie poeticească ori că refuză transcendentul, orice va fi însemnînd asta.
Nu știu ce poți răspunde în fața unui asemenea tip de lectură, cîtă vreme îți vin imediat în minte rînduri de o simplitate dezarmantă, dar care contopesc în ele teritorii spirituale de neacoperit. Spre pildă eminescianul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” ori primul vers dintr-un poem de Rilke, „Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?”, acesta din urmă cuprinzător cît un întreg tratat de teologie.
E drept că poemele lui Ioan Moldovan, în inefabilul lor controlat, nu au spectaculozitate lingvistică, nu desenează serpentine verbale: mai mult, poezia sa este o permanentă purificatio, o luptă cu neesențialul, cu nesemnificativul, apelînd tocmai la neesențial și la nesemnificativ, la ceea ce altora li se pare banal, plictisitor, inutil repetitiv. Ioan Moldovan nu este un poet al cotidianului, ci al mirării nesfîrșite de a putea supraviețui în mijlocul acestui cotidian cînd monstruos, cînd diafan. Viața de zi cu zi e pentru el până la urmă doar Marea Așteptare:
„Vocea fiului cel mare mă anunță că mor
Cu sfială mă anunță
Vocea fiului cel mic mă vestește că mor
Cu sfială mă vestește
Nu mă împotrivesc
Șterg lacrimile mamei lor
Oriunde m-ascund moartea părintește
Îmi trimite vorbă să pornesc spre insulă
O insulă pe care niciodată nu am văzut-o
Și dacă aș fi văzut-o
Tot atât de muzicală va fi aria Dânsei
Acoperind toate vocile”,
sau:
„Decât să mai murmur acum prostii
mai bine mă-ntreb ca-n vis: când o să vii
Lumină Lină?”.
Răstimpul dintre Viața fără nume și Viața fără lume cuprinde, ca să folosesc același cuvînt, o viață de poet. Ce s-a întâmplat între acel prim volum, când lucrurile încă nu aveau nume, între geneza personală și cea mai recentă carte publicată, o apocalipsă parțială (Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite) numai poetul știe, iar noi doar putem bănui.
Miron Beteg
Revista Familia
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.