„Dintotdeauna am imortalizat fotografic călătoriile mele”. Interviu cu Liviu Stănescu

Liviu Stănescu este pasionat de drumurile umblate, dar mai ales de cele neumblate, de fotografie și de scris. În 1992 a deschis primul restaurant indian din România, iar în 1995 – primul club de muzică rock live din țară. Au urmat un restaurant marocan și, în 1998, cea mai mare terasă din București care găzduia concerte live.

S‑a oprit apoi la o companie de închiriere de echipamente profesionale de sunet, lumini și scenotehnică. Noul job l‑a purtat prin țară alături de marile trupe rock ale momentului, în turneele lor. A călătorit de‑a lungul și de‑a latul Pământului: 112 țări i‑au deschis larg porțile până acum, dar mai are o mulțime de uși la care urmează să bată. A fost, printre altele, la Ushuaia, Cape Town, Cabo da Roca, Tonga, Insula Paștelui, Insulele Galapagos și la Polul Sud.

În călătoriile lui, a trăit marele cutremur din Nepal, de 8,1 grade pe scara Richter, pe cel din India, de doar 7,4 grade, și prima zi a războiului civil din Kenia; s‑a îmbolnăvit de febră tifoidă în Iran și doar șansa l‑a ajutat să scape teafăr. Multe dintre aceste aventuri se regăsesc în paginile volumului „Am fost la capătul lumii”.

Liviu Stănescu este un excelent fotograf, expoziția pe care o va vernisa vineri, 8 noiembrie, la Sinagoga Neologă Sion, cu prilejul prezenței la Oradea la Întâlnirile Familia fiind găzduită timp de două luni și de Muzeul Național de Artă din Timișoara, în paralel cu Expoziția Brâncuși, un scriitor cu totul aparte precum și un povestitor care, cu siguranță, după ce a călătorit prin mai bine de 100 de țări, va fascina audiența orădeană.

În acest interviu acordat în exclusivitate cititorilor BIHOREANULUI, Liviu Stănescu ne spune, printre altele, cine i-a inspirat viața de aventurier, ce obiect nu lipsește niciodată din bagajul său și care au fost cele mai inaccesibile locuri în care a reușit, totuși, să ajungă pînă acum.

Mircea Pricăjan: Cum a intrat în tine „microbul” călătoriei? Ți-ai dorit de mic să fii explorator, aventurier, (re)descoperitor? Ce ți-a împins imaginația în direcția asta?

Liviu Stănescu: Nici una dintre ipotezele tale, ba, cu mâna pe inima declar că am urât călătoriile când eram copil. Părinții mei aveau obiceiul să mă care cu ei în fiecare weekend ori la mare, ori la munte. În tot acest timp, prietenii mei rămâneau la joacă în fața blocului. Ție ți-ar fi plăcut să mergi de colo-colo cu părinții sau să îți petreci timpul cu prietenii tăi? Știu răspunsul! Pe de alta parte, sunt convins că microbul călătoriilor ei mi l-au inoculat, exact în acele vremuri și împotriva voinței mele! Nu preget a le mulțumi pentru asta! Și mă bucur că nici vaccin împotriva acestei frumoase maladii nu există!

M.P.: Mai ții minte când ai simțit prima dată că te-ai întors dintr-o aventură?

L.S.:  Nu! Și știi de ce? Pentru că fiecare tură a mea este o aventură în sine. Nu caut cu prisosință aventura, dar nici nu mă dau în lături a gusta-o! Sunt născut, făcut, trăit în și pentru aventură. Așa a fost croită viața mea de către cel mai bun croitor în viața fără de moarte!

M.P.: Ai imortalizat dintotdeauna călătoriile tale? Logistic, acesta nu e un inconvenient?

L.S.: Iată prima întrebare la care răspund cu „DA!”. Și este un DA mare, după cum vezi. Dintotdeauna am imortalizat fotografic călătoriile mele. Am cărat cu mine ani și ani un aparat greu al naibii. La capătul fiecărei zile juram că îl voi lăsa acasă în ziua următoare, din cauza durerilor pe care le resimțeam în încheieturile mâinilor. Doar că în dimineața ce urma cedam rugăminților sale. Și el voia să se bucure de minunile încă nedescoperite, minunile zilei care ne bătea pe umăr și ne spunea „haideți cu mine”!

M.P.: Care sunt călătorii care te inspiră? Dintre cei celebri, scriitori și realizatori de emisiuni, dar mai ales dintre cei neștiuți (pe care te invit acum să-i deconspiri).

L.S.: Iubesc de-a dreptul doi vagabonzi ai vremurilor de mult apuse! Un hoinar al drumurilor solare, și aici îl numesc pe Panait Istrati, și un rătăcitor al cărării gândului, pe numele său Walt Whitman. Am crescut la școala lor nedeschisă vreodată! Îi iubesc deopotrivă și ambii mă însoțesc oriunde zările mă cheamă.

M.P.: Cum îți pregătești călătoriile? Cât lași la voia întâmplării?

L.S.: Ce bine cade întrebarea aceasta după cea de dinainte, pentru că am să-ți răspund prin ceea ce îmi șoptesc în minte și suflet cei doi pomeniți anterior. „Să mergi pe toate cărările lumii, să mergi, nu să alergi!” – Panait Istrati. „Să lași să glăsuiască întâmplarea, cu energia ei firească” – Walt Whitman.

M.P.: Scrii inspirat de locurile în care ajungi? Scrii la cald sau aștepți să se „răcească” puțin experiența? Cui te adresezi când scrii? O faci în primul rând cu scopul de a imortaliza ceva (o impresie, un gând, o imagine etc.), ca o fotografie?

L.S.: Scriu la cald mai tot timpul și mereu inspirat de o întâmplare, de o bucurie, care poate fi până și un nimic ridicat de sub bocancul meu, un nimic ce mă atrage mai mult ca orice zgârie-nori. De cele mai multe ori, povestioara care stă să se nască nu are nici cea mai mică legătură cu locul în care sunt, dar are de-a face cu minunea ce ochii mei o descoperă, mâinile mele o pipăie și sufletul meu o simte chiar în acel moment. Și așa apare primul personaj. Mai departe, totul curge de la sine, fără să am habar încotro se îndreaptă firul narațiunii și nici câte personaje așteptă în halta vieții poveștii ca să urce în ea. Nu îmi construiesc niciodată o schiță a ei. Nu am vreme și nici vrere pentru asta. Cum ziceam acum câteva rânduri, „las să glăsuiască întâmplarea”. Cred că și din acest motiv domnul Liiceanu m-a oprit la un târg de carte (nici nu aveam habar că mă cunoaște!) și mi-a spus: „Domnule Stănescu, sunteți NEÎNCADRABIL! Vă felicit!”. Acest „vă felicit” a făcut diferența a ceea ce însemnă neîncadrabilitatea mea și a înclinat în sus balanța scrierii mele!

M.P.: Dintre toate locurile în care ai fost, care ți s-a părut cel mai inaccesibil (geografic, cultural, financiar)?

L.S.: Munții Tsingy din Madagascar, din punct de vedere al greului nedrum ce am avut să-l străbat trei zile ca să ajung în Țara lui Oblio, îndrăgitul personaj de desene animate. Acești munți, aflați la o margine de lume, sunt un lanț de 300 de kilometri lungime pe 10 lățime, dar nu pot fi străbătuți din cauza faptului că sunt formați din milioane de vârfuri ascuțite precum lama de brici. Există doar o potecă croită de un francez îndrăgostit de ei, cea pe care am urmat-o și eu.

Dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că, totuși, cel mai inaccesibil drum a fost cel dintre Bolivia si Chile, tot un nedrum. Povestea este lungă și nu vreau să îți iau din spațiu, dar este al naibii de frumoasă și te duce într-o călătorie la 4.500 de metri altitudine, în care o zi am mers cu mașina pe un fund de mare care avea apa de doar 5 centimetri, o altă zi printre vulcani activi și lagune colorate, și o altă zi în care m-am rătăcit aproape decisiv în deșertul Atacama. Amintește-mi și voi povesti întâmplarea mâine la vernisajul expoziției „Am fost la capătul lumii”.

De fapt, cel mai periculos loc a fost Kenia, când s-a pornit războiul civil cu mine printre pușcași și împușcături... Și uite cum mă contrazic în a alege cea mai cea periculoasă întâmplare! Iar mă voi întoarce la Whitman, care spunea așa: „Mă contrazic? Foarte bine, atunci mă contrazic! Sunt vast!”. El chiar era vast!

M.P.: În care loc nu te-ai mai întoarce niciodată și, dimpotrivă, în care te-ai întoarce în clipa asta și n-ai regreta deloc dacă, dintr-un motiv sau altul, ai fi forțat să rămâi acolo pentru totdeauna?

L.S.: Nu am un loc în care nu m-aș întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Misterul așteaptă să fie descoperit la fiecare răscruce de drumuri și după fiecare colț de potecă. Oricât de neprietenos ar fi acel loc, cu siguranță este plin de răscruci și colțuri. Și acestea mă cheamă mereu și mereu.

Aș reveni oricând în India. Atâta vreme cât poți ignora „josul” și îți vei îndrepta privirea doar înainte, nu are cum să nu te cheme înapoi culorile în care sunt îmbrăcate femeile, culorile în care sunt îmbrăcate așezările și culorile în care sunt îmbrăcate filozofiile de viață ale oamenilor simpli. Și mai presus de toate acestea este zâmbetul lor și puterea de a vedea partea plină a paharului chiar și atunci când acesta lipsește.

Și, totuși, acasă este locul cel mai sfânt pentru mine.

M.P.: Care e singurul obiect indispensabil în călătoriile tale? Nu neapărat ca utilitate practică, ci ca utilitate... afectivă. Un fel de moft fără de care te simți pierdut, neancorat în tine.

L.S.: Am mereu o carte cu mine.

M.P.: Ce fel de cărți citește Liviu Stănescu atunci când e pe drum?

L.S.: Cum se leagă întrebările, vezi? O să-ți spun ce am citit în ultima vreme și tragi tu concluzia. Gellu Naum – întreaga proză, Inocenții – Ioana Pârvulescul, Voci la distanță – Gabriela Adameșteanu, Aici locuiește frica – Dan-Liviu Boeriu, Kanashibari – George Moise, Iar dimineață vor veni rușii – Iulian Ciocan, Demonii vântului – Daniela Zecca, Sfârșitul lumii e un tren – Daniela Rațiu (știi tu de ce și te las pe tine să dezvălui secretul cititorilor!), Toate poeziile pe care nu ți le-am scris – Ana Maria Păunescu, Trenul spre Samarkand – Guzel Iahina. Și mă opresc aici!

M.P.: Ai umblat în lung și-n lat, ai întâlnit oameni de tot felul, mai buni și mai răi. Cum reușești să-ți păstrezi optimismul, ba chiar un fel de romantism complet nelalocul lui în lumea cinică de azi?

L.S.: Ăsta sunt, cu ăsta dansez și nu am altul! Sunt cel mai bun companion în măsura în care sunt cel mai nepotrivit tovarăș de călătorie. De multe ori trăiesc o veșnică polemică cu mine însumi și nu mă las până nu o câștig. Ori eu, ori eu! Și atunci plec mai departe străbătut de sentimentul victoriei și cu un zâmbet mare cât o lună plină ce îmi inundă întreaga figură!

M.P.: Cartea ta apărută anul trecut la Humanitas a umblat mult și mai ales bine, are propria călătorie de făcut. Dacă ar fi s-o invidiezi așa cum invidiezi un om, pentru ce anume ai invidia-o?

L.S.: Ha! În ce postură mă pui! Dar nu am astâmpăr în a-i face față întrebării, poftim! Călătoria cărții mele a plecat din nimic, nici măcar dintr-o glumă sau un gând. A plecat în drumul ei pentru că povestioarele mele au fost descoperite de către cei de Humanitas și cărora nu mă opresc a le mulțumi. Eu am scris toată această proză scurtă, toate aceste povestiri fantastice sau suprarealiste ori de dragoste pentru că mi-a plăcut jocul și jocul jocului, nicidecum spre a le publica. Iar acest lucru este cel care mă definește cel mai bine. Întâmplările dau să bată la ușa vieții mele, doar că eu, neavând o ușă, ele dau navală și îmi tulbură existența în aceeași măsură în care mi-o și limpezesc! Și cum să nu invidiezi o carte care, deși nu s-a vrut scrisă, are atâta succes? Sunt și eu om, nu? Sau nu?

M.P.: În luna aprilie, ai lansat la Oradea, împreună cu prietenul nostru Dan-Liviu Boeriu, cartea ta „Am fost la capătul lumii”. Înainte ca anul să se încheie, te întorci, printre altele, pentru o expoziție fotografică pe care orădenii o vor putea vizita timp de o lună la Sinagoga Neologă Sion. Cu ce gânduri revii?

L.S.: Sunt îndrăgostit iremediabil de Oradea și vin ca vântul la întâlnirea cu iubita mea. Cu sufletul dulce și limpede! Vei vedea și veți vedea mâine!