De-aia ardem în spitale!

N-are cum să ne fie mai bine. Organismul din care facem parte e putrezit până în străfunduri, e prea defect ca să mai poată fi reparat. Daună totală! La gunoi nu-l putem arunca fiindcă altul nu avem, așa că ne complăcem în el, în timp ce ne proiectăm în creier filme și realități virtuale, în care totul e bine făcut și frumos colorat. Intonăm cântece patriotice și ținem discursuri înălțătoare, în timp ce viața ne lipește pe spate etichete cu „Prostul clasei” și ne trage șuturi în cur.

Suntem orbi, incapabili să vedem binele general din cauza celui personal. Nu știm să funcționăm ca o societate, nu ne putem sincroniza mișcările. Fiecare e mai bun decât celălalt în meseria celuilalt. Suntem „Hăis!” și „Cea!” și ne mândrim cu dreptul de a fi așa. Dacă ne-ar arunca dracu' pe o planetă părăsită, în loc să ne organizăm pentru supraviețuire, ne-am mânca între noi până când ar mai rămâne doar unul singur. Iar ăla, în final, s-ar mânca pe sine ca să nu moară flămând.

Așteptăm ajutor din direcția greșită. Suntem naufragiați pe o insulă săracă, cu ochii pierduți în zare, și așteptăm salvarea fără să facem nimic. Iar când, în sfârșit, apare binecuvântatul vapor, ultima noastră speranță, suntem incapabili să înotăm până la el, fiindcă am absolvit cursul de înot pe pile și nu știm cum se stă la suprafață. Alegem întotdeauna calea mai scurtă pentru că, deh, și viața e scurtă, însă, cu toate astea, merită trăită.

Să aibă fiu-tău o slujbă călduță e mai important decât să meargă tot orașul pe un trotuar nou. Să pui deoparte câteva milioane de euro într-un mandat e mai important decât ca două sate izolate să fie legate de lume printr-un pod sănătos în locul celui dărâmat acum 20 de ani. Să-i dai contractul cel mai gras unui prieten și să-l plătești dublu din bani publici e mai important decât să faci o șosea ca lumea, pe care fraierii să nu-și mai rupă mașinile.

Ne facem cu dreapta semnul crucii, în timp ce cu stânga ne mângâiem bancnotele din buzunare. Ne dăm copiii la școli înalte, în timp ce îi obligăm să creadă în Moș Crăciun până la bătrânețe. Alegem cu inima și apoi ne plângem că ne doare mintea. Votăm oameni noi, crezând că vor fi altfel, iar apoi îi privim neputincioși cum se transformă în creaturi identice cu cei împotriva cărora s-au ridicat. Dăm mereu vina pe clasa conducătoare, fiindcă știm că nu ne bate nimeni.

Echipa din teren este obosită și uzată, iar banca de rezerve e goală, așa că schimbăm întruna jucătorii între ei și îi înjurăm de mama focului. Îi regretăm pe cei care în câțiva ani au ras toate elitele și ne-au alterat pe vecie percepția despre bine și rău. Fentăm legea din reflex, iar când ajungem la mâna ei, ne plângem că nu se respectă.

Și, totuși, suntem cei mai buni, chiar dacă nu mai ținem minte la ce. Vrem să ne fie bine, dar nu mai știm cum se face. Uite de-aia murim în spitale!