Comuniștii Bihorului: Cine au fost primii comuniști ai Bihorului și unde își puneau la cale acțiunile conspirative

Caracterizată prin instabilitate, perioada interbelică a fost un amestec de ideologii democratice şi extremiste, între care s-a remarcat cea a socialiştilor şi a comuniştilor, declarată ilegală din 1924.

În Bihor, atrasă de perspectiva unei societăţi egalitariste, mişcarea muncitorească a aderat la socialism încă dinainte de 1918. BIHOREANUL vă arată cine au fost liderii comunişti de aici şi cum activau organizaţiile lor "subterane".

De la muncă la marxism

Mişcarea socialistă avea caracter internaţional de la finalul secolului XIX, industrializarea rapidă a Occidentului şi condiţiile proaste pentru muncitori făcându-i tot mai vocali. În 1 mai 1886, sute de mii de lucrători au protestat în marile oraşe din SUA, cerând ca ziua de muncă să aibă 8 ore. De altfel, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a şi declarat 1 mai ca Zi Internaţională a Muncii.

Pe 1 mai 1890 avea loc şi în Oradea un protest pentru reducerea programului de lucru şi repaus duminical. În 1904 era fondată filiala bihoreană a Partidului Social Democrat din Ungaria, secretar fiind Vántus Károly. Mai târziu, în 1917-1918, organizaţia, condusă de Ioan Pelle, devenea puternică, declanşând o grevă generală în aprilie 1918 şi un mare miting în 1 mai. În Oradea exista şi un influent grup socialist, condus de Kátz Béla. După cum se ştie, oraşul a şi trecut printr-o lună bolşevică, în martie-aprilie 1919, în timpul Republicii Ungare a Sfaturilor, pe fondul bolşevismului ce bătea dinspre Rusia sovietică.

După integrarea unei părţi a Bihorului în Regatul României, comuniştii locali au aderat la Partidul Comunist din România, fondat în 1921 şi subordonat Kominternului (Internaţionala a III-a Comunistă, înfiinţată de Lenin). După trei ani, PCdR a fost scos în afara legii pentru că milita pentru secesionism, astfel că timp de două decenii comuniştii au activat în ilegalitate. În Ardeal majoritatea erau maghiari şi evrei, dar au existat şi membri şi simpatizanţi români.

Trei comunişti bihoreni

În mişcarea comunistă bihoreană interbelică au activat personalităţi influente, una fiind cea a lui Eugen Rozvan, pe numele real Jenő Rozvány. Născut în Salonta în 1878, a fost avocat şi istoric marxist, activând politic în Oradea. În 1920 devenea secretar pentru problemele organizaţiilor socialiste din provincie al Partidului Socialist din Transilvania şi Banat, activând pentru adoptarea de către socialişti a modelului comunist sovietic.

Devenit membru supleant al Comitetului Central al PCdR, a fost exclus din partid în 1929 fiindcă nu susţinea ideea că Regatul României ar fi fost un imperiu din care naţionalităţile aveau dreptul să se rupă. Rozvan a plecat în URSS în 1931, studiind fascismul italian la Institutul de politică şi relaţii internaţionale, unde a devenit doctor în ştiinţe politice. A fost arestat în 1937 în timpul Marii Epurări şi executat un an mai târziu, cum aveau să fie mulţi comunişti care "deviau" de la linia oficială.

Tot salontan, Mogyorós Sándor, alias Alexandru Moghioroş (foto), a intrat în mişcarea comunistă prin UTC, în 1929. În anul următor mergea la studii la şcoala de cadre a Kominternului de la Moscova, devenind un agent de temut în mediul politic românesc. Mai târziu, în timpul regimului Dej, Moghioroş a fost şef al secţiei Relaţii Internaţionale a Partidului Muncitoresc Român, ordonând arestarea chiaburilor în timpul colectivizării agriculturii, iar în 1957, lichidarea tuturor cailor din ţară, deoarece consumau hrana... vacilor.

Un alt personaj important al comunismului bihorean a fost Breiner Béla (foto). Evreu născut în Oradea în 1896, a lucrat într-o uzină din Budapesta până a fost mobilizat în Primul Război Mondial. Pe front făcea propagandă bolşevică, iar după intrarea Armatei Române în Oradea, în aprilie 1919, s-a înscris în unitatea Armatei Roşii maghiare. A fugit din arest şi, după ce s-a ascuns o vreme în Iaşi, s-a întors în Oradea.

Breiner a intrat în PCdR în 1923, urcând în ierarhia comitetului local al partidului. A trăit din politică, fiind secretar judeţean al PCdR şi organizând tipografii clandestine pentru acesta. Pentru meritele sale, între care şi facilitarea plecării la Moscova a ilegaliştilor comunişti pentru a participa la Congresul al V-lea al PCdR, în 1926-1935 a fost închis de două ori la Doftana. La finalul anilor ’30 conducea partidul de facto şi era informator al Kominternului, trimiţând la Moscova informaţii despre activiştii comunişti.

În închisoarea Doftana (foto) din judeţul Prahova au fost închişi, de altfel, numeroşi lideri comunişti în anii 1930, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Chivu Stoica. Până în 1960, aici au fost încarceraţi noii deţinuţi politic ai regimului comunist, ulterior fiind amenajată ca muzeu al ilegalismului comunist.

Politică pe ascuns

Fiindcă PCdR funcţiona ilegal, membrii şi simpatizanţii activau clandestin. Documentele Siguranţei arată că în 1931 în Bihor ar fi existat 16.000 de simpatizanţi ai comuniştilor. În Oradea, Jenő Rozvány şi Breiner Béla au coagulat în jurul lor un grup de comunişti cu nume sonore, din familiile unor mari afacerişti locali: Ullmann Sándor, Jénö Kovács, Miklós Gyármati, Francisc Dávid, Szenkovits Sándor.

Ilegaliştii se ocupau de organizarea partidului şi pregătirea protestelor, tipărirea şi răspândirea de manifeste, antrenarea cadrelor, inclusiv a tinerilor UTC-işti. Ieşeau la suprafaţă făcând agitaţie politică în fabrici, aţâţând muncitorimea şi încercând s-o atragă de partea partidului.

PCdR orădean îşi desfăşura activitatea în "case conspirative". Conform istoriografiei comuniste, primul sediu local al partidului a fost pe strada Cuza Vodă nr. 28, unde activau Sindicatele Unitare locale. Ulterior, şedinţele Comitetului local de partid s-au ţinut în strada Haţegului nr. 69 din Ioşia (foto).

Tipografia de partid funcţiona pe strada Gheorghe Doja, iar pe Calea Clujului nr. 34 ilegalista Haia Lifschitz, secretară a CC al UTC, tipărea ziarul Tânărul leninist. Un alt UTC-ist, Minski Lajos, a reorganizat serviciul tehnic al Uniunii în casa sa din strada numită azi Constantin Tănase, la nr. 11.

Activistul Iosif Rangheţ organiza într-o casă conspirativă din Calea Aradului greva muncitorilor pielari din 1932. În februarie 1933, în casa din strada Păcii nr. 10 avea loc şedinţa de alăturare a ceferiştilor orădeni la greva de la Griviţa Roşie. O importantă casă conspirativă era chiar locuinţa lui Breiner Béla de lângă Cetate (foto), unde azi se află centrul civic.

În toamna anului 1934, sediul Comitetului orădean al PCdR a fost stabilit în clădirea fostului Cerc Catolic din strada Moscovei nr. 5, unul dintre comunişti, Gyarmati Miklós, devenind apoi directorul Filarmonicii, stabilite în aceeaşi clădire.

Ilegaliştii în legalitate

Chiar dacă Partidul Comunist fusese interzis prin lege, membrii acţionau legal prin sindicate şi prin Ajutorul Roşu (Apărarea Patriotică), structură a Ajutorului Roşu Internaţional sovietic,  şi chiar participau la alegerile parlamentare sub "acoperirea" Blocului Muncitoresc-Ţărănesc.

În volumul Memoria Bihorului, istoricul Gabriel Moisa arată că primele alegeri la care a participat BMŢ au fost cele locale din februarie 1926, trimiţând 8 reprezentanţi în Consiliul Comunal Oradea, între care Jenő Rozvány (foto, primul din stânga), alias Eugen Rozvan. Cum situaţia era inacceptabilă, Ministerul de Interne a dizolvat Consiliul ales, înlocuindu-l cu o Comisie interimară.

La alegerile parlamentare din vara lui 1926, BMŢ obţinea din nou un scor foarte bun în Bihor, spre deosebire de restul ţării, unde primea foarte puţine voturi. În alegerile următoare "comuniştii mascaţi" strângeau câteva mii de voturi la fiecare scrutin, semn că în Bihor aveau destul de mulţi susţinători. În 1930 ajungea chiar la 25%, în condiţiile prezenţei foarte slabe la urne, susţinându-l însă pe Aurel Lazăr pentru funcţia de primar al Oradiei. Salonta, Marghita şi Tileagd erau alte localităţi unde comuniştii aveau rezultate bune.

Situaţia a atras atenţia autorităţilor statului, astfel că în anii ’30 adunările BMŢ au fost interzise, iar liderii săi au ajuns tot mai izolaţi, cei mai influenţi fiind şi arestaţi. Deşi statul lupta cu comuniştii, tot el întărea politica fascistă. Ca un bumerang, comuniştii s-au întors după 1944 cu ajutorul URSS, de astă dată la putere, distrugând vreme de cinci decenii toate principiile democratice.

SOCIALISM ŞI VOIE BUNĂ
Povestea Clubului Muncitoresc din Oradea

În anii 1920, în casa din strada Cuza Vodă nr. 28 unde îşi avea sediul organizaţia locală a PCdR, funcţiona un "club" muncitoresc. Dar cum spaţiul era prea mic şi "la vedere" pentru acţiuni politice, în 1924 s-a creat Asociaţia Căminul Muncitoresc, având ca scop construirea unui stabiliment cu acelaşi nume. Au fost strânse fonduri de la populaţie, prin liste de subscripţie şi obligaţiuni, în total 2,23 milioane de lei. Şantierul noului Cămin (foto), din capătul dinspre Criş al străzii Andrei Mureşanu, azi Szigligeti Ede, a început în 16 august 1924, fiind ridicat prin muncă voluntară.

(imagine din colecția Muzeului Țării Crișurilor)

Căminul a fost inaugurat în 27 decembrie 1925, găzduind adunări ale socialiştilor şi comuniştilor, dar şi manifestări culturale ale mai multor asociaţii şi ale corurilor muncitoreşti şi de elevi. În anii 1930 aici erau organizate cursurile şcolii ţărăneşti ale Astrei şi seri de cântece religioase ale Oastei Domnului. Preluată de Primărie, clădirea a fost şi sediu al Şcolii de Ucenici. În anii ’60, clădirea a fost reamenajată, în 30 iunie 1962 fiind deschis aici Clubul Constructorul, dedicat lucrătorilor din domeniu.

ULTIMUL LIDER ILEGALIST
Ştefan Foriş, urmaşul bihorenilor

O figură sonoră a partidului comunist a fost Fóris István, alias Ştefan Foriş (foto). Braşovean, născut în 1892 în Tărlungeni, a urmat studiile superioare în matematică-fizică la Budapesta. După ce a luptat în armata austro-ungară, atras de ideile comuniste, a făcut parte din forţele militare maghiare bolşevice din Crişana care în martie 1919 luptau împotriva etnicilor români. Foriş a rămas în Oradea şi după includerea oraşului în Regatul României, lucrând ca profesor de matematică, însă după câteva luni a revenit în Braşov şi s-a înscris în PCdR. Condamnat în procesul de la Cluj, a fugit în URSS, devenind agent al Komintern, mai apoi în Bucureşti activând ca jurnalist şi propagandist comunist, pentru care a făcut 3 ani de închisoare.

În 1940, după moartea liderului de facto al partidului, bihoreanul Breiner Béla, a fost uns lider al PCdR de către Komintern, cu misiunea de a crea sabotaje şi diversiuni. Nu avea calităţi de lider, fiind "vânat" de Gheorghiu-Dej pentru a-i lua locul. Forţat să demisioneze în 1944, apoi acuzat de colaboraţionism cu Siguranţa şi sechestrat, a fost asasinat după 2 ani de tovarăşii săi, cu lovituri de rangă. Fiindcă nu mai avea veşti de la el, mama sa, Anna Kocsis, a bătut calea Bucureştiului de mai multe ori în 1946, strigând în faţa sediului central al partidului că fiul său a fost ucis. Ca să-i închidă gura, comuniştii au ucis-o şi pe ea, aruncându-i apoi trupul în Crişul Repede, în Oradea.