Cât de mult ne iubim copiii?

Potriveala calendarului şi ambiţia Partidului de a fi popular, de a ne da "liber" şi de a trece plin de sfinţi, ne-a scos din priză din ajunul lui 1 Iunie până de lunea Rusaliilor. Părinţi, mătuşi, bunici, toţi ne-am străduit de Ziua Copilului să le oferim o bucurie, cât de mică, micuţilor noştri. După ce le-am luat care o kendama, care doar o ciocolată, iar în cazurile fericite ne-am şi petrecut ziua cu ei, ne-am întors la ale noastre. Ne-am procurat tradiţionalii mititei şi strămoşeasca bere, şi am petrecut "cum se cuvine" (aşa ne asigură TV-urile) "binemeritata" minivacanţă.

Nu cred că în aceste zile ne-am oprit mulţi asupra unei ştiri, totuşi, importante. Chiar de Ziua Copilului, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a sesizat Parchetul General asupra tratamentelor neomenoase aplicate copiilor în perioada comunistă în trei cămine spital, între care şi cel din Cighid - Bihor, unde în doar doi ani şi jumătate, între 1 octombrie 1987 şi 31 martie 1990, au fost lăsaţi să moară 138 de copii cu deficienţe psihice. Un demers care, ca multe altele, trebuia făcut de mult, pentru că în comunism aşezămintele de acest fel erau adevărate centre de exterminare, în care regimul "casa" în linişte, după modelul nazist, exemplarele ratate ale "omului nou", copii născuţi cu malformaţii în urma unor avorturi nereuşite, dar şi a malnutriţiei, poluării, ignoranţei etc.

Da, nu e o plăcere să-ţi aminteşti orori. Dar nu uitaţi că mulţi dintre vinovaţi - foşti miniştri, mahări ai Partidului, şefi de Direcţii Sanitare, de spitale şi de orfelinate - încă trăiesc, şi încă bine, cu pensii speciale. Mulţi sunt chiar părinţii lupilor tineri care ne conduc acum. Pentru cei peste 10.000 de copii omorâţi în comunism prin înfometare, frig, privare de medicaţie şi fără niciun efort de recuperare, cineva trebuie să plătească. Fie şi tardiv, fie şi simbolic.

Dar nu cumva pruncuciderea continuă, în surdină, şi în democratură? Din 1990 au fost avortaţi peste un milion de copii, de data asta nu din lipsa anticoncepţionalelor, ci a educaţiei. Peste jumătate din cei 3,6 milioane de copii ai României trăiesc sub spectrul sărăciei, mii de copii sunt puşi să cerşească, să se prostitueze, exploataţi ca vitele de povară. Avem cea mai ridicată rată a abandonului şcolar din Europa. Dintre adolescenţi, jumătate consideră că succesul în viaţă e să părăsească ţara. Nou-născuţii mor prin spitale arşi sau ucişi de malpraxisul tot mai multor posesori de diplome calpe. Mii de copii de vârstă şcolară trăiesc doar cu laptele şi cornul guvernamental de tot mai proastă calitate, iar mai nou nu suntem în stare nici măcar să-i vaccinăm, ca să nu piară de boli pe care le credeam eradicate.

Copiii noştri, de fapt, sunt buni doar la serbări, doar pentru propagandă, să ne lăudăm cu ei pe Facebook (deja aşa le spunem la mulţi ani, virtual) şi să-i bage Partidul în postere mândre de campanie. În rest, nu sunt decât o nouă viitoare generaţie de sacrificiu, ca noi şi ca părinţii noştri, pentru că le lăsăm moştenire nu o ţară mai bună, aşezată, civilizată, bine gospodărită, educată, ci datoriile pentru "bunăstarea" de acum.