Cartierul episcopului: Cum a ajuns satul Episcopia Bihor o importantă zonă rezidențială a Oradiei (FOTO)

BIHOREANUL continuă să prezinte părţi ale istoriei, mai vechi şi mai noi, ale cartierelor orădene.

Cândva o localitate de sine stătătoare, cartierul orădean Episcopia Bihor are o poveste de mai multe secole, legată în întregime de proximitatea faţă de oraş. 

Târg episcopal

Originile localităţii Episcopia Bihor datează de prin secolul XIII, o perioadă dramatică pentru Oradea şi zona adiacentă, căci în 1240-1241 năvăleau tătarii. Cetatea şi oraşul au fost pustiite, fiind pierdute resurse importante pentru istoria locală, între care şi arhiva episcopală.

Locul în care a apărut satul era mlăştinos, străbătut de mai multe pâraie, între care Crişul Mic. De altfel, drumul principal dinspre Oradea către Biharia nu trecea pe aici, ci peste dealurile împădurite de lângă Paleu. Conform monografiei "Istoria Bihorului", în 1284 în Episcopia Bihor avea loc adunarea generală a nobilimii, prezidată de episcopul Bartolomeu de Oradea şi de voievodul Transilvaniei, Roland Borşa, care hotăra desfiinţarea vămilor de produse. Prin urmare, localitatea deja exista, măcar într-o formă incipientă.

Documentele medievale arată că în 1333 aici slujeau doi preoţi: Ioan şi Damian, care plăteau dijme în valoare de 50 de groşi Arhidiaconului de Bihor. Suma fiind mare, se consideră că satul era relativ bogat. Aşezarea era menţionată şi în 1334, în apropierea sa fiind ţinută o congregaţie a tuturor nobililor din Bihor, prezidată de Nicolae Drugeth, palatinul şi judele cumanilor.

Conform istoricului Péter I. Zoltán, la începutul secolului al XV-lea satul era reşedinţa episcopului catolic de Oradea, de unde şi denumirea sa (Püspöki, Biharpüspöki), iar în 1402 era "oppidum" sau "mezőváros", adică oraş-târg, cu activităţi comerciale. Din proprietate comună a episcopului de Oradea şi Capitlului, după jumătatea secolului al XV-lea satul a intrat în posesiunea Episcopiei.

De statutul "satelitar" al localităţii faţă de Oradea au profitat şi turcii, care în timpul asediului din 1598 au aşezat aici un efectiv de 1.500 de călăreţi. Atunci, asediul a eşuat, dar în 1660 turcii au reuşit să cucerească Cetatea orădeană şi întreg arealul. Episcopia Bihor s-a golit de populaţie, oamenii revenind în anii următori. Între timp, în localitate s-au aşezat nomazi care locuiau în corturi.

Maghiarii, mereu majoritari

Satul Episcopia Bihor a avut o structură demografică constantă de-a lungul timpului. Recensămintele arată o majoritate maghiară şi un mix de alte etnii. În 1880, dintre cei 2.269 de locuitori 2.104 erau maghiari, 50 români, 14 germani, iar 101 de alte etnii. Mai târziu, în 1910, populaţia atingea 3.650 persoane, dintre care 3.036 maghiari, 126 români şi 31 germani. Faţă de 570, câte erau în 1900, numărul caselor crescuse la 612.

În perioada interbelică, în Episcopia se stabilesc familii româneşti şi evreieşti. Astfel, în 1930 populaţia urca la 4.112 persoane, dintre care 488 români şi 10 evrei, majoritatea având-o în continuare maghiarii - 3.592, cei mai mulţi reformaţi. 

La începutul anilor 1940 populaţia a scăzut, deoarece familiile româneşti au plecat în refugiu după cedarea Ardealului de Nord şi a zonei Oradiei către Ungaria horthystă. Astfel, din 3.903 locuitori, doar 106 mai erau români, iar 3.769 maghiari. Demografia s-a stabilizat după încheierea conflagraţiei, iar în 1950 comuna avea 3.828 locuitori. 

Dezvoltarea, după 1918

În Evul Mediu, Episcopia Bihor a fost un important centru viticol, aici înregistrându-se unele dintre cele mai ridicate dijme de vin (achitări de produse către nobili) din comitat. Până în zilele noastre, pe străzile Ciucaşului şi Plugului există mai multe crame (foto). Pe Crişul Mic, colţ cu strada Matei Corvin, a fost ridicată o moară, iar după ieşirea către Borş, pe stânga, se afla o groapă de pietriş.

Casele, în special cele de pe drumul principal, erau ridicate în maniera barocului provincial, din chirpici, cu frontoane arcuite sau triunghiulare, unele supravieţuind până azi. Zona "istorică" a cartierului gravitează pe străzi şerpuite în jurul bisericilor catolică şi reformată.

Comuna a devenit localitate de graniţă după 1918. În 1921 Episcopia Bihor (Piscopia) a făcut parte din plasa Centrală a Bihorului, iar din 1925 din plasa Seleuş, având judecătorie rurală, preceptorat, circumscripţie sanitară, post de jandarmi şi post telefonic. În perioada interbelică, s-a extins către vest, dincolo de strada Pelicanului şi până la strada Vămii de azi, pe străzi drepte, perpendiculare, cu un parcelar rezultat din reforma agrară, când au fost alocate locuri pentru case.

Strada principală venea direct de lângă sediul episcopal orădean, traversa comuna prin mijlocul său şi cotea apoi dreapta către Biharia. Fiind pietruită, a rămas cea mai importantă arteră în perioada interbelică. În 1930 pe marginea sa a fost construită o linie de tramvai (foto), ce făcea legătura cu gara centrală din Oradea şi avea numărul 6/11. Linia a fost prelungită în 1948 până la moară, fiind desfiinţată 20 de ani mai târziu şi înlocuită cu autobuze.

Cu multe biserici

Cea mai veche biserică e cea reformată. Cel puţin un predicator calvin exista în 1569, iar în primul sfert al secolului următor funcţiona pe lângă biserică şi o şcoală primară. Construcţia, iniţial catolică, datează din secolele XIII-XIV şi este de tip romanic cu elemente gotice. Turnul clopotniţei (foto jos) a fost construit separat, la 120 de metri faţă de biserică. În 2019-2020, a fost restaurat, lângă el fiind amenajat un centru de formare profesională.

În 1895 comunitatea romano-catolică a zidit biserica Sfântul Laurenţiu pe actuala stradă Rectorului nr. 9, fiind consacrată episcopului catolic de Oradea Schlauch Lőrinc, devenit cardinal, şi are hramul pe 10 august.

Biserica Parohiei Ortodoxe Române din Episcopia-Bihor a fost construită în 1937-1939 în stil neoromânesc, dar nu a fost complet finalizată din cauza izbucnirii războiului. Târziu, în 2002-2009, a fost restaurată şi pictată în interior, târnosirea având loc în 14 noiembrie 2009.

Mănăstirea Buna Vestire din strada Matei Corvin nr. 234A (foto) a fost fondată în 1998 de către episcopul Ioan Mihălţan. Biserica mare poartă hramul Buna Vestire, iar cea mică hramul Sfântul Mare Mucenic Mina. Alături de acestea au fost construite şi alte clădiri monahale, inclusiv una pentru activităţi cu caracter social, existând şi un altar de vară cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Nicolae. În capătul vestic al cartierului, prin grija maicilor a fost ridicată, în 2014-2015, o biserică din lemn cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Cartier al oraşului

În anii 1950 a început urbanizarea intensivă a regiunii Crişana, perioadă în care a avut loc şi reforma administrativă, iar Oradiei i-au fost alipite două localităţi vecine, prima fiind în 1950 Seleuş, azi cartierul Nufărul, iar în 1956 Episcopia Bihor.

Lângă cartier s-au înfiinţat o Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC) şi o Staţiune de Maşini şi Tractoare (SMT), iar lângă gară a fost amenajat sediul Vinexport. S-au deschis un cămin cultural, două magazine alimentare şi unul de produse industriale, existând şi o şcoală de şapte ani. Pe strada Matei Corvin, puţin după subtraversarea căii ferate dinspre oraş, a funcţionat Secţia C a Fabricii de cărămidă Crişana, anterior Vulcan, care în 1906 produsese cărămizile pentru construirea Palatului Vulturul Negru. În locul morii a fost construită o clădire nouă, o turnătorie, transformată mai târziu în spaţiu comercial. La ieşirea către Borş sunt şi azi mai multe firme de transport, precum şi un terminal feroviar de mărfuri privat, nou construit.

După 2000, în cartier au fost făcute unele modernizări, întâi în iluminatul public, considerate insuficiente de către localnici, care se consideră defavorizaţi faţă de alte cartiere. Totuşi, majoritatea străzilor au fost asfaltate, dar mai există unele din prundiş, neamenajate, atât în zona veche, cât şi în partea mai nouă, către calea ferată, unde zona de case s-a extins în ultimii ani. Un drum cu două benzi construit în 2019-2020 face legătura între Calea Bihorului şi zona comercială de la ieşirea spre Biharia. În 2011-2013, pârâul Crişul Mic a fost întubat parţial, deasupra fiind amenajat un trotuar şi pistă pentru biciclişti.

Zonele de recreere lipsesc, dar sunt în pregătire două parcuri: unul de 4.000 mp pe strada Rectorului, colţ cu Matei Corvin, iar altul de 5.000 mp pe strada Căpşunilor.

Cartierul Episcopia Bihor este unul din cele mai întinse ale Oradiei, vechi de secole. Localnicii l-au făurit şi îi duc mai departe povestea, în contextul urbanizării care are loc de zeci de ani.

PUNCT FEROVIAR

Impactul electrificării

În 1860 era deschisă calea ferată Budapesta - Oradea, trecând pe lângă Episcopia Bihor. Gara din localitate (foto) a căpătat importanţă abia după includerea unei părţi a fostului comitat Bihor în Regatul României, în 1918-1919. În 1923 a fost modernizată, aici fiind înfiinţat şi un punct vamal. 

Într-un reportaj din revista Realitatea ilustrată, gara Episcopia era descrisă în acel an ca "mică, dar masivă, ca o fortăreaţă". "Gara e ca toate gările: Şeful gării, Serviciul mişcării, Telegraf... Vama se compune dintr’o vastă încăpere unde se face revizia bagajelor, birourile vamale şi cele de poliţie. Şandramaua de scânduri e bufetul gării. S’a adus lumină electrică tocmai de la Oradea. Dar satul Episcopia a refuzat binefacerile electricităţii de provenienţă orădană, sub cuvânt că e prea scumpă. Odinioară era trafic intens pe aici. Acum, călătorii prin acest punct se pot număra pe degete".

Sala vămii era dotată cu tejghele, unde de obicei erau aduse bagajele suspecte, şi cu o casă de schimb valutar. Controalele se efectuau, de regulă, în trenuri. În mai multe rânduri, vameşii şi poliţiştii au descoperit mărfuri de contrabandă, aduse din Ungaria sau pe cale de a fi scoase din România. 

În zilele noastre, în gara Episcopia Bihor opresc zilnic 25 de trenuri de călători. Clădirea, liniile şi peroanele urmează să fie renovate şi modernizate prin proiectul de electrificare a căii ferate Episcopia Bihor - Cluj-Napoca.