La mai bine de 50 kilometri de Oradea, în Topa de Jos, un sat înconjurat de păduri de stejar, fag şi conifere, o familie are parte de o experienţă inedită. De aproape două luni, soţii Gavril şi Camelia Megheşan convieţuiesc cu trei bengalezi prietenoşi, pe care i-au angajat din necesitate.
Patroni ai unei firme de prelucrare a lemnului, cei doi au încercat în zadar să găsească forţă de muncă în zonă, dându-şi seama că aducerea unor migranţi e unica soluţie. Acum se bucură din plin, pentru că producţia a crescut considerabil, iar Liton, Arif şi Islam îi surprind în fiecare zi, ba cu un gustos preparat indian, ba cu o poveste din Orient...
Din pasiune
Soţii Gavril şi Camelia Megheşan, de 57 şi respectiv 43 ani, au pornit propria afacere în 2015, dintr-o pasiune a bărbatului. Originar din Halmăşd, judeţul Sălaj, Gavril a ajuns în Bihor în tinereţe, când s-a înscris la Facultatea de Energetică, şi a ales să rămână în oraşul de pe Criş, unde s-a angajat la o întreprindere de stat ce exploata şi transporta lemnul.
Cu soţia Camelia, originară din Baia Mare, s-a căsătorit în 2000, când aceasta s-a mutat în Oradea, alături de el. Timp de 15 ani a fost profesoară de discipline economice la Colegiul Partenie Cosma.
Companie de succes
Sătui să tot lucreze pentru alţii, cei doi au decis să devină antreprenori. În 2012, Camelia (foto) a depus un proiect pentru obţinerea unor fonduri nerambursabile care asigurau 85% din viitoarea investiţie: o firmă unde urmau să producă elemente din lemn, cum ar fi cozi pentru mături, mopuri şi greble, lănci pentru steaguri, tuburi din lemn pentru jucării. După câteva luni au primit o finanţare de 154.000 euro pentru cumpărarea unor utilaje moderne.
Pentru firmă au achiziţionat un teren pe care se aflau ruinele fostului CAP din Topa de Jos. Imediat lângă, au decis să îşi ridice şi o casă, visul devenind realitate trei ani mai târziu, când construcţiile erau aproape gata. "Am hotărât să ne mutăm definitiv acolo, pentru că dacă am fi făcut naveta pierdeam zilnic două ore pe drumuri", zice maramureşeanca.
Comandă pentru preşedinte
Firma Megparchet a devenit cunoscută pe piaţă în scurt timp, datorită calităţii produselor şi promovării pe internet. Cei doi au ajuns să aibă comenzi nu numai din ţară, ci şi de prin Spania, Franţa, Elveţia sau Belgia. "Din ţară vin comenzi pentru steaguri, pentru care facem lăncile din lemn şi ataşăm pânza. Spre deosebire de drapelele din comerţ, ale noastre sunt aduse din Belgia, sunt mult mai rezistente şi nu se decolorează la fel de repede ca acelea cusute", explică femeia.
Cea mai impresionantă comandă a fost în 2019, când Administraţia Prezidenţială a cumpărat steaguri pentru Palatul Cotroceni. Câteva au fost amplasate în grădina palatului, la ceremonia de primire a Papei Francisc, iar cei doi soţi s-au simţit atunci mai mândri ca niciodată. "Când am văzut steagurile la televizor a fost un moment special. Am simţit că munca noastră era apreciată", îşi aminteşte Camelia.
Cu tot succesul, cei doi s-au trezit că, din lipsă de angajaţi, nu mai putea onora multe comenzi la timp. "Am anunţat de nenumărate ori la AJOFM că avem nevoie de oameni, dar fie nu venea nimeni, fie cei pe care îi angajam erau neserioşi şi renunţau repede", mai spune ea.
Aduşi din Prahova
Ideea de a aduce migranţi le-a venit după ce o prietenă din Satu Mare a "testat" un muncitor la propria fabrică şi a fost foarte mulţumită. La finalul anului trecut, soţii Megheşan au contactat un centru de recrutare care i-a informat că în Prahova sunt câţiva angajaţi din Bangladesh rămaşi pe drumuri după ce firma pentru care veniseră a făcut reduceri de personal din cauza pandemiei.
Aşa i-au găsit pe Liton Mohammed (37 ani), Arif Hossain (31) şi Islam Sarif (tot 31 ani), botezat "Şerif" de şefii săi. "Înainte de a-i aduce, am vorbit pe WhatsApp cu ei, le-am trimis imagini cu locul în care vor lucra şi unde vor dormi, pentru a şti ce-i aşteaptă", spune Camelia.
Muncitorii au ajuns în Topa de Jos pe 11 decembrie anul trecut şi au fost cazaţi chiar în casa familiei, la parter, unde au fost amenajate pentru ei trei camere, o sufragerie şi o baie.
O altă viaţă
Cei trei provin din Dacca, capitala Bangladeshului, ţară situată la nord-est de India cu peste 160 milioane locuitori pe o suprafaţă de aproape 100.000 kmp, mai mică decât cea a României. Regiunea este de o frumuseţe aparte, oraşul fiind situat în Delta Gangelui, cea mai mare din lume.
Cum au ajuns în România au povestit chiar ei BIHOREANULUI, în limba engleză. "Mai mulţi cunoscuţi au ajuns aici şi ştiam că se câştigă mai bine decât la noi. În Dacca diferenţele între clasele sociale sunt foarte mari. Există doar cei foarte bogaţi, puţini, şi cei foarte săraci, mulţi", povesteşte Liton (foto), care a mai lucrat şi în Malaezia, India şi Arabia Saudită. "În Bangladesh salariul este echivalentul a 200 lei la noi, iar unele mâncăruri sunt foarte scumpe şi nu şi le permit", îl completează Camelia.
Pentru familii
Cei trei sunt cumpătaţi şi trimit familiilor tot ce câştigă: Liton şi Sarif surorilor şi fraţilor, iar Arif, singurul căsătorit, soţiei şi celor doi copii. "Noi le asigurăm lunar un salariu de 2.500 lei şi mâncarea în valoare de 600 lei. Mergem împreună la cumpărături şi la piaţă şi îşi aleg tot ce doresc. Le spunem să pună mai multe în coş...", povesteşte patroana.
Femeia îi laudă şi când vine vorba de muncă. S-au integrat foarte bine între ceilalţi şase muncitori, intră în atelier fără telefonul mobil, sunt respectuoşi şi foarte harnici. Cu ajutorul lor au reuşit să ajungă cu comenzile la zi.
Tinerii s-au integrat şi în comunitatea locală. În timpul liber se plimbă prin sat şi admiră peisajele, iar acum zăpada, pe care au văzut-o prima dată aici. Spre deosebire de alte zone ale ţării, unde migranţii au fost primiţi cu reticenţă sau chiar cu proteste, în Topa de Criş cei trei bengalezi au avut parte de alt tratament. "Merg adesea la piaţă în Dobreşti, unde oamenii intră în vorbă cu ei, sunt curioşi să afle cum li se pare aici", spune Camelia. "Ne-am obişnuit cu ei, lucrăm bine împreună şi nu ni se pare că sunt diferiţi", completează una dintre angajatele firmei.
Valoarea unei capre
După încheierea programului de muncă, străinii stau adesea cu patronii lor şi le povestesc despre cultura şi obiceiurile de acasă. Soţii Megheşan au aflat, astfel, că la nunţile bengalezilor se mănâncă multă carne de capră, acesta fiind şi unul dintre puţinele momente din viaţă în care pot să se bucure de aşa ceva. "La ei o capră costă cam 2.000 de euro. De aceea, în preajma sărbătorilor le-am şi cumpărat una. Au fost atât de bucuroşi încât au pozat-o şi le-au trimis şi familiilor lor imaginile, să o vadă", povesteşte Camelia.
Singurul lucru cu care se împacă mai greu bengalezii este... mâncarea românească. "Am încercat-o, dar ni se pare prea dulce. Noi suntem învăţaţi cu multe condimente şi mult mai iute", spune Sarif (foto dreapta). Din acest motiv, Liton găteşte zilnic preparate indiene, orezul fiind întotdeauna vedeta meniului. Muncitorii îşi servesc şi şefii, cea mai mare fană a mâncării fiind fiica lor, Gabriela, care în weekend-uri vine acasă din Timişoara, unde e studentă.
Chiar dacă pentru unii ar putea părea ciudat, soţii Megheşan s-au obişnuit repede cu Liton, Arif şi Sarif. Vin dintr-o cultură diferită, nu vorbesc româneşte şi sunt musulmani, dar au devenit angajaţi-model prin modestia şi dorinţa de muncă de care dau dovadă. Calităţi pe care antreprenorii de azi le găsesc tot mai rar.
TOT MAI MULŢI
Muncitori din import
Muncitorii străini sunt la mare căutare în ultimii ani, atât la nivel naţional, cât şi local. Firmele bihorene care vor să-i angajeze trebuie mai întâi să obţină adeverinţe de la AJOFM, conform cărora nu au reuşit să-şi găsească oamenii de care au nevoie. Apoi cer avize de muncă pentru cetăţeni non-UE de la Oficiul Român pentru Imigrări, unde se verifică dacă solicitarea se încadrează în contingentul aprobat anual de Guvern. "În 2020, au solicitat adeverinţe 212 de firme din Bihor pentru 944 de angajaţi, majoritatea fiind din ţări precum Sri Lanka, Bangladesh, dar şi Turcia ori Republica Moldova", spune directorul AJOFM, Békési Csaba.
Printre cei mai importanţi angajatori care au adus forţă de muncă din afară este compania orădeană Valtryp, care produce volane îmbrăcate în piele şi în lemn pentru constructori auto precum Mercedes, Jaguar sau Porsche. În iulie 2020, firma a angajat 20 de srilankezi concediaţi de la o companie din Focşani din cauza pandemiei.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.