Avocatul României Mari: Cine este francezul datorită căruia Oradea se află azi în România, nu în Ungaria

Cu mai bine de 100 de ani în urmă, Europa de Est era împărţită între imperiile Austro-Ungar, Țarist şi Otoman, alcătuite din numeroase provincii fără legături economice și sociale reale între ele. Primul Război Mondial a secătuit ultimele energii, prăbușind imperiile, în locul cărora au apărut state noi, cu frontiere „negociate” în Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Acolo au decis marile puteri, oamenii politici români și specialiști străini cât se va întinde România Mare.

Noua ordine europeană

Dispariția imperiilor a fost posibilă ca urmare a „principiului autodeterminării”, enunțat prima dată de Lenin pentru Imperiul Țarist, iar apoi de președintele american Woodrow Wilson pentru cel Austro-Ungar. Autodeterminarea însemna libertatea naţiunilor de a-și hotărî singure soarta, astfel putând fi create state noi, naţionale. Pe această bază a fost decisă în prima fază independența românilor ardeleni, apoi Unirea cu Regatul României.

Pentru ca noile granițe să aibă baze cât mai solide, în cadrul Conferinței de Pace a funcționat un Comitet de Studii alcătuit din oameni de știință desemnați să producă argumente pentru trasarea frontierelor noilor state. Președintele acestuia a fost geograful francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), cunoscut mediului științific românesc, deoarece cercetase, atât din cărți, cât și de pe teren, spațiul locuit de români. Una dintre lucrările sale de sinteză, „Eseu asupra hărții etnografice a țărilor române”, care folosea principiul majorităţii etnice, a stat la temelia dezbaterilor privind granițele României cu Ungaria, Serbia și Bulgaria.

Specialist în România

Activitatea sa științifică a avut loc într-o perioadă de creștere a interesului pentru geografie și etnologie. Absolvent de filologie, apoi de geologie și istorie, de Martonne a predat istoria şi geografia, iar apoi literatura la Universitatea din Rennes. Cerceta și desena hărți, făcând drumuri lungi pe jos, urcând munți și vorbind cu oamenii pe care-i întâlnea. Cele mai semnificative cărți ale sale au fost cele trei volume ale tratatului de geografie fizică „Geografia universală”.

Din 1897 a cercetat şi Carpații românești și câmpia dunăreană, ajungând atât în Apuseni, cât și în Basarabia. Ambele sale teze de doctorat, una în litere („La Valachie”), alta în științe, le-a dedicat spațiului românesc, împreună cu numeroase articole și conferințe. Lucrările despre România au fost printre primele publicate vreodată, el numind Carpații Meridionali „Alpii Transilvaniei”, descriindu-i în detaliu în teza de doctorat în științe, de peste 300 de pagini.

Autorul a studiat geografia, flora, fauna, populația și meteorologia locurilor, făcând referire și la greutăți: de pildă lipsa drumurilor din munții românești și nevoia de a merge pe potecile păstorilor, ceea ce îi transforma deplasările în adevărate expediții. A prezentat viața păstorească, drumul oilor, agricultura, exploatarea sării și a petrolului, dar şi orașele.

Bihorul românesc

În Bihor, Emmanuel de Martonne a vizitat, în 1921, Depresiunea Beiuș-Vașcău, descriind platforma Cârligata, calcarele din zona Goila-Meziad și văile de la sud de Budureasa. „Densitatea populației este aici foarte mare; este în totalitate o populație românească”, nota geograful. Despre Stâna de Vale a scris că ar putea găzdui o „viață estivală” mai însemnată dacă accesul ar fi mai ușor.

Lui i se datorează și prima lucrare geografică de ansamblu asupra României, de 140 de pagini, inclusă în tratatul „Europe Centrale”. Ultima sa vizită în țara noastră a avut loc în 1937,  la București fiind întâmpinat în Gara de Nord de diferite personalități, între care şi geograful Simion Mehedinți.

Oradea, la cine?

În 1919-1920, Oradea se afla, conform hărții lui de Martonne, la marginea teritoriilor locuite majoritar de maghiari și aproape de zonele preponderent românești. Statistica arată că, din totalul de 68.081 locuitori câți avea orașul, doar 8.441 (12,39%) erau români. Se punea problema trasării graniței astfel încât România Mare să includă sau nu Oradea, orașul fiind important economic. S-a apelat la recensămintele austro-ungare, fiind luat în considerare relieful, precum și căile de comunicație, dar şi faptul că Armata Română ocupase orașul pe 20 aprilie 1919, continuându-și apoi drumul până în Budapesta bolşevică.

Variante au existat. Și nu puține! Una dintre ele nici nu propunea vreo graniță în zona Crișanei, ci direct alipirea Ungariei la România. Ideea, neoficială, a aparținut contelui István Bethlen și contelui Pál Teleki, care se arătau gata să ofere Coroana Sfântului Ștefan suveranului României, Regele Ferdinand I. Cei doi nobili doreau o „contragreutate” la nou-creata Uniune Sovietică, şi anume un stat federativ în zona Dunării care ar fi permis, în optica lor, păstrarea Transilvaniei sub control ungar.

Hartă mişcătoare

Din partea română s-ar fi dorit extinderea cât mai mult a granițelor, până pe Tisa, variantă neacoperită istoric și demografic. O altă variantă fusese cea solicitată de partea română în 1916, la intrarea în război, care mergea până la Szeged, dar menținea Debrecen în Ungaria.

După război au apărut propunerile Marilor Puteri, experții americani și cei italieni opinând pentru o graniță la baza Munților Apuseni, care ar fi exclus din România Mare oraşele Satu Mare, Oradea şi Arad.

Șeful delegației române la tratativele de la Paris, Ion I. C. Brătianu, i-a câştigat de partea sa pe premierul Franței, Georges Clemenceau, și pe președintele american, Wilson, profitând de sprijinul lui de Martonne, astfel că și-a impus dorința de a include cele trei orașe în noul stat românesc. De fapt, majoritatea variantelor discutate optau pentru o graniță româno-ungară plasată undeva între Oradea și Debrecen. Din cele şapte-opt propuneri, în final au rămas patru.

Graniță de fier

Frontiera definitivă a fost trasată astfel încât linia ferată Satu Mare - Arad, precum și gurile Mureșului să rămână integral pe teritoriul românesc. Totodată, a fost luată în considerare existența „orașelor-perechi”, similare ca populație și dezvoltare: Oradea-Debrecen, Salonta-Gyula etc. Astfel, un oraș a fost inclus în România Mare, iar celălalt în Ungaria. Ideea era că Oradea avea să devină un centru strategic pe graniță, care avea să se românizeze în timp.

Noile granițe ale Ungariei, cu toți vecinii, au fost oficializate prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, actul reprezentând un dezastru pentru partea ungară, care acuza România, Serbia și Cehoslovacia de... imperialism! Ungaria devenise un stat independent, dar mic, care trebuia să renunţe la visul reclădirii vechiului regat al Sfântului Ștefan.

Pentru recunoașterea eforturilor științifice ale lui Emmanuel de Martonne, care au cântărit mult în negocierile pentru granițe, Direcția Județeană pentru Cultură Bihor a decis anul trecut să amplaseze un bust al acestuia în Parcul 1 Decembrie din Oradea, care se află deja pe amplasament (foto). Dezvelirea sa, încă neprogramată, va însemna o recunoaștere a celor care, chiar străini fiind, au contat pentru istoria României. Mai mult decât românii înşişi...

MOȚUL FRANCEZ
Elevul lui de Martonne, prietenul României

Născut în 1898 şi decedat în 2005, unul dintre discipolii lui Emmanuel de Martonne, Robert Ficheux (foto), a dedicat și el numeroase lucrări țării noastre, după 1918. Licențiat în istorie și geografie la Universitatea din Sorbona, a fost mai apoi încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București.

A colindat ținuturile românești împreună cu mentorul său, dar și singur, elaborând o teză de doctorat privind geomorfologia Munților Apuseni. Pentru aceasta a vizitat la pas peste 100 de sate, a scris peste 1.000 de pagini și a realizat sute de hărți și fotografii. Ficheux şi-a publicat teza abia în 1996. Activ chiar și la vârsta de 70 de ani, acesta a urcat căldările glaciare din Munții Retezat, continuând să viziteze România până aproape la vârsta de 100 de ani.

A scris 27 de cărți despre spațiul românesc, între care „Moții” și „Românii și minoritățile etnice din Transilvania”, publicate între anii 1927-1996. În anii ’30 a fost secretar general al Misiunii Universitare Franceze din România și profesor la Universitatea din Cluj, iar în 1991 a devenit membru al Academiei Române.