Lumea întreagă a auzit, anul trecut, de cojocul de Beiuş, cu florile-i multicolore brodate cu migală. Arhaica piesă de vestimentaţie a ajuns vedetă internaţională după ce casa de modă Dior i-a copiat modelul într-o colecţie de lux, iar agenţia de publicitate McCann şi revista bucureşteană Beau Monde i-au creat un magazin online. În toamna anului trecut, BIHOREANUL a arătat însă că magazinul se dovedeşte o păcăleală: meşterii care, chipurile, fac cojoacele sunt anonimi, iar cei care au lansat comenzi online n-au primit niciun răspuns.
Angelika Jakob, o jurnalistă din Germania, a vrut să vadă cu ochii ei cum se face cojocul de Beiuş şi ce folos a avut campania de publicitate, iar în ediţia din februarie a revistei „Brand eins” („Brandul 1”), jurnalista a publicat un amplu reportaj, cu titlul sugestiv „Abureala Couture”. BIHOREANUL vi-l pezintă, în traducerea lui Orlando Balaş...
Începutul basmului
Renumita agenţie McCann luptă printr-o campanie premiată împotriva concernului de modă Dior şi pentru a ajuta sărmanii croitori români. O povestea prea minunată ca să fie adevărată.
Basmul de marketing începe cu o reclamă a agenţiei din Bucureşti. În imagini apar, pe rând, un peisaj idilic, apoi o ladă de zestre. Lumina cade pe un cojoc binşenesc, o vestă din lână de oaie, decorată cu fantezie. Arată ca o comoară. Se proiectează o fotografie, în care un model poartă un astfel de cojoc peste o cămaşă subţire. „Ei au vândut această jachetă cu 30.000 de euro în colecţia lor couture”. Prin „ei” se înţelege Dior.
Aparatul de filmat trece peste un fir încordat care iese dintr-un război de ţesut, o femeie lucrează cu suveica, nişte mâini bătrâne brodează flori pe o blană de lână. Apoi vine vestea cea bună: noi am creat Bihor Couture, prima platformă care îi ajută pe artizani să-şi vândă produsele şi să-şi păstreze tradiţiile. În final, o doamnă impunătoare cu bluză, vestă şi batic: „La Dior, asta costă 30.000 euro. La noi puteţi să cumpăraţi mai ieftin. Cumpăraţi originalul în magazinul nostru online”.
Agenţia sprijină lupta lui David cu Goliat, lupta meşteşugarilor sărmani români împotriva unei mărci super-puternice. Rezonanţa este enormă. Conform declaraţiilor agenţiei, s-au făcut peste 2.000 de comenzi pe site-ul bihorcouture.com. Să pui mâna pe un original Dior, să salvezi o cultură sortită dispariţiei şi în acelaşi timp să poţi cumpăra ieftin o jachetă etnografică minunată - ce-ţi poţi dori mai mult? Campania câştigă cele mai râvnite premii ale branşei: trei premii Clio şi trei dintre leii cei râvniţi de la Cannes. La categoria „Low budget, high impact” câştigă chiar Leul de Aur...
Lumea dă crezare campaniei. Nu s-a născut în cine ştie ce curte din spatele unei case din Bucureşti, ci ca o coproducţie a unei agenţii renumite cu revista de modă Beau Monde. În comunicatul de presă, combat furtul tradiţiei pe care l-ar practica câteva case de modă cunoscute, care nu îşi numesc şi nu îşi compensează financiar sursele de inspiraţie. Datorită campaniei Bihor Couture, creatorii de modă autohtoni ar fi repuşi în drepturi. Reviste şi televiziuni din lumea întreagă preiau această temă. Agenţia le pune la dispoziţie un material de presă atât de bun, încât nu mai pare să fie necesară cercetarea la faţa locului. Doar că, din păcate, celebrul cojoc nu poate fi cumpărat în shop-ul online.
Cu falusul... pe spate
Orăşelul Beiuş nu pare un loc plin de artă populară. Nimeni nu poartă aceste straie istorice, nici măcar duminica la biserică. Localitatea are aproximativ 10.000 de locuitori, are blocuri de beton şi câteva străzi cu case joase, două biserici monument istoric, un muzeu etnografic îmbătrânit şi un club cultural, „Micul beiuşean”. Aici, Radu Frenţiu trânteşte o pungă de plastic pe masă. „Cojocul meu. Nimeni de aici nu poate să facă un astfel de cojoc. Lucan, ultimul cojocar care cunoştea tradiţia beiuşeană, a murit acum şase ani. Pe acesta mi l-a dăruit văduva lui”.
Dacă Radu Frenţiu, un om care se pricepe, nu ar fi recunoscut varianta Dior a cojocului lui bătrân, la o defilare de modă, atunci această campanie nu ar fi început. Este un om care umblă prin toată lumea. Odată, când şi-a însoţit soţia în Singapore la cumpărături, nu i-a venit să-şi creadă ochilor. „M-am aşezat comod la Dior pe o canapea şi, dintr-o dată, pe un ecran văd o femeie pe jumătate dezbrăcată care apare cu cojocul tradiţional din patria mea. Am fost foarte supărat. În plus, purta un model bărbătesc. Aşa ceva nu se poate!”, înjură Frenţiu, care tocmai este în concediu în Beiuş...
Când explică simbolistica decoraţiunilor de pe cojocul său, îţi dai seama imediat de ce ar fi lipsit de gust ca o femeie să poarte cojoc bărbătesc: dacă pe spatele cojocului feminin apar doi sâni, care simbolizează fertilitatea şi frumuseţea, pe spatele cojocului masculin apare un simbol falic (foto)...
Artizani? Nu în Bihor
Frenţiu a organizat împreună cu o societate filantropică românească o pagină de protest pe Facebook şi aşa a aflat agenţia McCann. Deoarece angajamentul social este în vogă acum, s-a născut această campanie. Pe cei de la agenţie nu i-a deranjat faptul că tradiţia care ar trebui salvată a murit de mult.
O singură persoană a intrat la bănuieli: jurnalista Adriana Totorean. Ea scrie pentru săptămânalul BIHOREANUL şi cunoaşte realităţile din Beiuş. „Le cunosc pe femeile care apar în campania McCann şi ştiu că nu au croit o jachetă autentică”, spune jurnalista de 29 de ani... Adriana Totorean şi prieteni de-ai ei au comandat de probă cojoacele şi bluzele. „Nicio reacţie”, povesteşte ea. „Am sunat la McCann şi am întrebat cine se ocupă de comenzi”. Au încercat să scape de ea. „Cică meşteşugăresele nu voiau să vorbească cu mine. Pentru mine, site-ul este o păcăleală, care foloseşte doar agenţiei”. Lucru penibil pentru una dintre cele mai mari agenţii de publicitate internaţionale şi care are sloganul „Adevărul bine spus”...
Ana Florea, 29 de ani, educatoare din Beiuş, se străduieşte să aducă basmul de marketing mai aproape de realitate... „Nimeni nu ne-a informat şi nici măcar nu ne-a întrebat dacă există aici meşteşugari tradiţionali. M-a sunat domnul Cristian Ţoţa de la Muzeul Etnografic, pentru că McCann căuta oameni care să execute comenzile numeroase care au sosit”.
Ana Florea îi cunoaşte pe toţi din regiune care ar putea să aibă de-a face cu cultura populară. O dată pe săptămână, ea adună la un centru cultural femei care ar dori să colaboreze cu Bihor Couture... „Sunt bucătăreasă, pot să învăţ orice”, spune o doamnă în vârstă, cu ochi strălucitori şi plini de aşteptări... O tânără se uită destul de nesigură la imaginea unei broderii complicate de pe un şorţ şi dă din cap curajoasă. Cu multă răbdare şi atenţie, poate reuşeşte să refacă modelul dificil...
O şansă... şi atât
Ana Florea încearcă să găsească cojocari, croitorese şi ţesătoare. Ea preia şi comenzile din străinătate, deoarece niciuna dintre femei nu ştie engleză. Nu este plătită pentru această muncă. „Este o şansă pentru noi, Bihor Couture a picat din cer”. Însă este prea obosită ca să mai zâmbească.
De fapt, este imposibil să mai faci un cojoc în condiţii rezonabile. Margareta Toma şi mama ei Leontina, în vârstă de 68 de ani, au încercat să facă o bluză. „Ana Florea ştie că străbunica noastră a păstrat portul popular şi ne-a rugat să copiem o bluză”, spune Margareta Toma.
Mama şi fiica locuiesc în Ferice, un sat din apropierea Parcului Natural Apuseni, la 20 kilometri de Beiuş, care arată ca în filmul McCann. Poarta ultimei case din localitate nu o deschide o matroană cu batic şi vestă de Beiuş, ci o tânără cu pantaloni şi tricou Adidas, probabil false. Margareta Toma ne invită într-o încăpere supraîncălzită de lângă bucătărie. Mama ei Leontina poartă un capot înflorat şi vrea să ne arate imediat ce au creat ele în ultimele patru săptămâni. „N-am îndrăznit să ne apucăm de broderia foarte complicată a bluzei vechi”, spune Margareta Toma râzând...
Greu de făcut
Poate că cojoacele ar putea deveni o afacere pentru oamenii din Beiuş. Comenzi sunt destule. Întrebarea este cine ar putea să le producă.
Diana Dărăban este destul de iscusită ca să încerce un model pentru femei. Când se întoarce acasă, de la biblioteca orăşenească din Beiuş, se aşază în faţa televizorului uriaş şi brodează flori colorate pe blana albă de miel. A reuşit să facă în câteva săptămâni o treime dintr-un cojoc de femei.
„Întotdeauna mi-a plăcut să fac lucru manual. Macrameu, de exemplu”, spune ea. Femeia de 45 de ani spune că această muncă este dificilă, dar îi face plăcere. Îşi compară opera cu o bucată pe care i-a dat-o Ana Florea. E sigură că va reuşi să o facă, însă până când cojocelul va putea fi livrat, va mai dura. Cât timp? Diana Dărăban râde şi dă din umeri. Habar nu are. Când va fi gata.
Aici lumea nu se stresează. Mai întâi se bea o ţuică, un rachiu de prune făcut în casă, după care se mănâncă slănină afumată şi brânză, apoi se continuă munca.
POST SCRIPTUM
Întrebări fără răspuns
Agenţia de publicitate care a organizat campania „fake” nu a dat răspunsuri convingătoare nici ziaristei germane, iar acestea apar consemnate într-un simplu Post Scriptum: „McCann Bucureşti a răspuns la întrebarea cine sunt meşteşugarii Bihor Couture: «Au învăţat această artă de la înaintaşii lor şi de la comunitatea rurală. Unul dintre ei este Moise Gavra. El îşi transmite arta mai departe altor învăţăcei şi astfel ţine tradiţia în viaţă». Cercetările noastre au avut următoarea concluzie: Moisa Gavra a primit în 2018 titlul de Tezaur Uman Viu, în calitate de ultim cojocar al României. Are 86 de ani, dar nu a făcut niciodată un cojoc de Beiuş, modelul este prea complicat pentru el. De asemenea, de multă vreme nu mai are ucenici”, scrie revista.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.