Chirurgul Sorin Ianceu rememorează clipele tragice trăite în accidentul aviatic: "N-am avut nici timp să urlăm!" (VIDEO)

Chirurgul orădean Sorin Ianceu s-a întors săptămâna trecută acasă, aducând cu el toate amintirile dramei suferite în accidentul aviatic din Munţii Apuseni. "Nu trece zi în care să nu-mi aduc aminte zgomotul avionului la impact", spune doctorul, uitându-se parcă în gol, marcat de durerea care, de atunci, îi apasă coloana vertebrală.

La 37 de ani, bărbatul este tatăl a doi copii - un băieţel de trei ani şi jumătate şi o fetiţă cu un an mai mică - şi e chirurg la Spitalul Municipal din Beiuş. A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj, iar rezidenţiatul l-a făcut la Spitalul Judeţean din Oradea. Încă de atunci participa la prelevări de organe alături de specialiştii în transplant, printre care şi doctorul Radu Zamfir, care i-a devenit prieten. Aşa urma să se întâmple şi pe 20 ianuarie, dar avionul care transporta echipajul medical de la Bucureşti n-a mai ajuns la destinaţie...

"Pilotul s-a luptat să ne salveze"

- În ce împrejurări aţi ajuns în avionul care urma să ajungă de la Bucureşti la Oradea pe 20 ianuarie?

- Toţi cei trei medici, în afară de doctorul Zamfir, eram la un curs de chirurgie hepato-bilio-pancreatică şi transplant renal organizat la Spitalul Fundeni. În cadrul acestuia, am avut oportunitatea să participăm voluntar la acest zbor, în vederea unei operaţii de prelevare de organe la Oradea. Am fost anunţaţi că există o prelevare, iar noi ne-am oferit. Eu oricum aveam o experienţă de şase ani în Centrul de Prelevare al Spitalului Clinic Judeţean Oradea şi mi-am dorit să vin.

- Care era atmosfera în avion înainte de accident? Aţi mai fost la vreo prelevare în această componenţă a echipei?

- Atmosfera era liniştită. Aşteptam să ajungem, căci ştiam că avionul face cam două ore şi jumătate, maxim trei. Era prima oară când zburam în această formulă. Pentru mine era al doilea zbor în vederea unei prelevări, căci fusesem şi cu câteva zile înainte cu doctorul Zamfir, cu o cursă de linie, la Baia Mare.

- Ştim că pilotul Adrian Iovan a anunţat că va coborî la altitudini joase pentru a scăpa de gheaţa de pe avion. Vă era teamă? Când v-aţi dat seama că sunteţi în pericol?

- A anunţat turnul de control, dar pe noi nu ne-a panicat nici măcar un moment. S-a comportat exact ca un profesionist până în ultimul moment. Ne-am dat seama că suntem în pericol când am văzut că pierdem din altitudine. Eram în ceaţă şi se auzeau motoarele cum se turează şi cum se desprind bucăţile de gheaţă de pe avion. Atunci ne-am zis: "A, acum degivrează...". Ne-am dat seama că este o problemă foarte mare când am coborât sub ceaţă şi am văzut culmea muntelui. Era mult prea aproape. Atunci m-am gândit prima dată că poate sunt ultimele clipe... Avionul s-a ridicat puţin deasupra culmii, a coborât din nou, şi am văzut cum vârfurile brazilor sunt tot mai aproape. Am realizat că şansele sunt mari să ne prăbuşim. Pilotul Iovan cred că este singurul erou din câţi am fost în avionul acela. Până în ultimul moment s-a luptat să ne salveze, să ridice avionul sau, dacă nu, măcar să-şi croiască un drum printre copaci şi să încerce să-l pună jos cu victime cât mai puţine. Cinci suntem în viaţă, aşadar cred că a reuşit să facă acest lucru, chiar cu preţul vieţii lui.

- În avion s-a creat panică în acele momente?

- Nu. Totul s-a întâmplat în câteva secunde. N-am avut nici timp să urlăm...

"Mi-a fost frică să deschid ochii"

- Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră şi cu ceilalţi pasageri în momentul prăbuşirii? Aţi fost conştient imediat după impactul cu solul?

- Nu trece zi în care să nu-mi aduc aminte zgomotul acela al avionului la impact. Am fost conştient inclusiv când ne-am lovit de pământ. Acela a fost momentul în care am dat cu capul de scaunul pilotului. Nu am fost inconştient, dar au fost câteva momente în care am rămas cu ochii închişi pentru că mi-era frică să-i deschid, mi-era frică de ce era în jur şi auzeam doar cum geme pilotul. L-am zărit printr-o gaură a fuselajului pe Radu Zamfir. L-am strigat, am întins o mână să mă vadă, să ştie că sunt bine. Am văzut că ceilalţi doi colegi doctori erau pe locurile lor, dar erau inconştienţi. Am văzut-o pe Aura, gemea de durere şi ne spunea că nu-şi simte picioarele, că nu-şi poate mişca mâinile. Era catapultată de pe ultimul rând de scaune până în spatele meu, deci peste două rânduri. Împreună cu Radu am scos-o din avion, şi apoi pe ceilalţi colegi. Eu i-am împins din avion, iar doctorul Zamfir i-a tras. Doctorul Pivniceru avea faţa acoperită de sânge, doctorul Calu şi-a revenit şi - când l-a auzit pe Radu strigând în telefon "Ne-am prăbuşit cu avionul!" - mi-a spus: "Deci nu visez? E realitate!". După ce am ieşit, am acoperit-o pe Aura cu o pătură din avion, cu geaca mea şi cea a lui Radu. Nu am reuşit să-l scoatem pe Adrian Iovan, care era încarcerat, căci era peste putinţa noastră. După ce şi-au revenit, doctorul Pivniceru nu putea să-şi mişte mâna stângă, iar doctorul Calu respira cu greutate din cauza leziunilor la torace. Pe Aura am pus-o mai aproape de epava avionului, unde, de altfel, la un moment dat ne-am apropiat cu toţii, căci de sus, din brazi, cădea un fel de chiciură, aşa că ne-am tras sub aripa avionului să nu ne şi ude.

- Care v-a fost primul gând după prăbuşire?

- Dacă înaintea prăbuşirii mi-am spus "aici s-a terminat!", după impact singurul gând a fost să ies din avion, să vedem cum sunt colegii noştri şi, recunosc, mi-era frică de ceea ce voi vedea când voi deschide ochii.

- N-a existat teama de explozie?

- Simţeam miros de kerosen, dar faptul că nu se auzeau scântei sau acel zgomot de scurtcircuit la instalaţia electrică parcă înlătura puţin acea teamă. Normal că ne-a fost frică, a fost motivul pentru care am încercat pe cât posibil să ducem victimele cât mai departe de avion.

- V-aţi târât afară din avion şi aţi încercat să ajutaţi... Dar cum v-aţi îngrijit propriile fracturi?

- L-am rugat pe doctorul Calu să-mi dea eşarfa pe care o avea la gât să-mi leg piciorul, căci sângeram. Problemele la coloană nu prea puteau fi gestionate. În momentele respective, însă, durerea şi greutatea cu care ne mişcam erau cele mai mici impedimente. Trebuia să încercăm să supravieţuim.

"Le-am dat codul de pe Google Maps"

- Cum aţi încercat să cereţi ajutorul? Aţi sunat la 112? Ce coordonate aţi dat operatorilor care au răspuns?

- Din păcate, telefoanele mele s-au deteriorat la impact. În schimb, doctorul Zamfir avea două telefoane care funcţionau. De pe ele am luat legătura cu Centrul de Prelevare Oradea şi le-am spus că ne-am prăbuşit şi să încerce să contacteze şi ei autorităţile. Doctorul Zamfir a sunat la 112 şi a anunţat că ne-am prăbuşit. În cele 6 ore cât am stat pe munte au urmat mai multe convorbiri cu autorităţile, prin 112. Am sunat noi, am fost sunaţi, nu pot să ştiu exact de câte ori. La un moment dat ne-au sunat cei de la comandamentul format de ISU. Ei au fost cei care ne dădeau unele indicaţii, ce să facem, cum să încercăm să scoatem coordonatele din smartphone-ul pe care-l aveam. Acestea au fost apoi furnizate de Radu. Nu erau coordonate GPS; aplicaţia Google Maps scoate un cod cu locaţia, pe care l-am dat, aşa cum ne-au cerut cei de la 112. Mai departe, cum pot fi utilizate nu pot să vă spun, pentru că nu sunt un împătimit al tehnicii. În plus, aveam pe Google Maps afişată o locaţie, aşa că noi le-am citit localităţile între care ne-am prăbuşit: Horea, Poiana Horii, Beliş. Era un drum acolo, 1 R - n-o să-l uit cât trăiesc - care uneşte Horea cu Beliş. Am furnizat acel drum ca reper şi le-am spus că ne aflăm pe partea dreaptă, pe sensul dinspre Horea spre Beliş. Pe hartă mai apărea Scărişoara şi alte localităţi. Le-am spus pe toate, ca măcar să aibă un început de arie de căutare, sperând că prin vreun sistem de-al lor vor avea posibilitatea să ne localizeze şi vor ajunge mai repede. Doctorul Zamfir avea o sursă externă de curent pentru telefon şi asta a prelungit posibilitatea de a-l folosi pe tot parcursul celor 6 ore cât am stat pe munte. Telefonul doctorului Calu s-a descărcat în primele 45 de minute, celălalt al doctorului Zamfir la fel, ale mele nu funcţionau, cel al doctorului Pivniceru era undeva în epava avionului şi nu puteam ajunge la el. Ca atare, am încercat să conservăm cumva bateria telefonului şi să ne concentrăm în special pe discuţia cu cei de la 112. Cea mai mare frică a noastră era întunericul şi frigul.

- STS a afirmat, printr-un comunicat, că n-aţi fi dat niciun telefon la 112. Cum vă explicaţi acest lucru?

- Am vorbit cu schimbul, eu şi Radu, cu cei de la 112. El mai mult, pentru că el era cel mai viabil şi reuşea să se mişte şi să urmărească starea copilotului şi starea pilotului. Au fost şi momente în care mi-a predat telefonul. Normal că nu am sunat de pe numărul meu, căci telefoanele mele s-au distrus la impact.

- Când aţi constatat că pilotul murise?

- După o oră şi ceva n-a mai comunicat cu noi. Atunci doctorul Zamfir le-a şi spus celor de la 112 că avem oameni care şi-au pierdut starea de conştienţă şi să facă tot posibilul să ne găsească cât mai repede. După impact mai vorbea, îl striga pe doctorul Zamfir, căci de el era mai apropiat, se cunoşteau de multă vreme...

"N-am putut să strig: ajutor!"

- Cea mai tânără membră a echipajului, Aura Ion, era încă în viaţă. Aţi vorbit cu ea? Spunea ceva?

- N-a vorbit tot timpul, dar îmi răspundea la întrebări. Avea momente în care, probabil din cauza leziunilor şi a durerii, avea tendinţa să adoarmă, dar ori de câte ori o strigam pe nume sau o mişcam deschidea ochii şi vorbea cu noi. Ne spunea că o doare, că nu se poate mişca, că respiră greu. Dar ea a fost prezentă cam aproape 5 ore. A intrat în stop cardio-respirator cam cu 45 de minute înainte de a sosi primii salvatori. Imediat, doctorul Zamfir a început manevrele de resuscitare, care au continuat până când au venit salvatorii.

- Înainte să intre în stop cardiac părea să ştie că asta urmează?

- Nu ştiu. Poate că bănuia, dar nu ne-a spus nimic. Ne repeta doar că îi e tot mai greu să respire...

- Ce rol avea Aura Ion în prelevarea de organe? Cine a format această echipă destul de pestriţă?

- Nu ştiu să vă spun ce rol avea. Era o echipă formată de altcineva, de doctorul Zamfir, şeful echipei. Aşadar, nu pot să vă răspund la această întrebare, n-am cum.

- Cum a fost întâlnirea cu localnicii?

- Era deja întuneric şi cu câteva minute înainte să ajungă credeam că vom sfârşi toţi acolo pe muntele acela, pentru că era târziu, era frig, mă gândeam că poate autorităţile vor opri căutările peste noapte din cauza ceţii, a întunericului. Când am văzut luminiţele de la lanterne n-am putut să strig "Ajutor!", ci le-am strigat dacă ne văd, pentru că eram de 6 ore acolo, frigul era tot mai greu suportabil şi ne era teamă că deja creierul ne joacă feste şi nu mai percepem realitatea. La fel, dacă mă întrebaţi cum au trecut cele 6 ore, nu ştiu să vă spun, s-au scurs pe lângă noi fără să-mi dau seama. Când au sosit localnicii eu vorbeam la telefon, Radu făcea manevre de resuscitare. Le-am strigat celor de la 112 că am fost găsiţi. Cei trei salvatori şi-au sunat oamenii din sat, cunoştinţele care erau pe munte şi ne căutau şi ei, le-au spus exact unde să vină, şi a trebuit să ne organizăm repede şi să ne gândim cum evacuăm victimele.

- Cât de grea a fost coborârea?

- Am hotărât să o evacuăm pe Aura prima în pătura care o acoperea, pentru că ea era foarte grav. Radu era singurul care se putea mişca în ritm cu salvatorii şi era normal să plece împreună cu ea, nu o puteam lăsa neînsoţită. Noi am rămas cu unul din salvatori, care a reaprins focul. Apoi au mai venit patru salvatori şi atunci am reuşit să-l mobilizăm pe Răzvan, pe copilot. Avea ambele picioare rupte şi l-au adus ei pe braţe până lângă foc, căci era pe partea cealaltă lângă avion. Din cauza terenului accidentat era peste puterile noastre să-l fi adus mai devreme, pentru că este un bărbat destul de robust. În plus îi puteam complica leziunile. Salvatorii au făcut o targă dintr-o pătură şi din două trunchiuri de copaci mai subţiri, şi am hotărât ca cei patru să plece cu Răzvan. Noi, ceilalţi trei doctori, puteam sta în picioare. Când au fost suficienţi salvatori încât fiecare dintre noi să fie sprijinit de câte doi, am hotărât să pornim toţi. Am luat-o prin pădure până sus pe platou. Acolo era un tractor în care a fost urcat doctorul Calu, doctorul Pivniceru a fost pus pe sania tractorului şi dus până la cei care erau cu jeep-urile de la Clubul Off Road Transilvania. Eu am mai mers pe jos o perioadă, susţinut de cei doi salvatori, până când au hotărât să mă pună şi pe mine într-o pătură şi să mă ducă aşa, cu ajutorul altor săteni. Când am ajuns la jeep am avut un sentiment de eliberare. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-l iau în braţe pe fiecare dintre salvatori. Fără acei oameni astăzi noi n-am fi fost aici! Când au ajuns cei de la Salvamont eram deja sus pe platou, scoşi din pădure.

Despre autorităţi, no comment...

- Cum calificaţi prestaţia autorităţilor imediat după accident şi în prezent, când par să paseze responsabilitatea de la o instituţie la alta?

- Nu sunt în măsură să mă exprim. Există anchete în desfăşurare.

- De ce nu vă constituiţi părţi vătămate? Nu vă doriţi stabilirea şi tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru eşecul operaţiunii de căutare?

- Noi suntem doar martori. Nu suntem nici victime şi nici eroi, ci nişte supravieţuitori. Noi nu ne vom constitui părţi vătămate pentru că am mers acolo din proprie iniţiativă, am fost voluntari în acel avion şi în niciun caz, cel puţin eu, nu voi cere despăgubiri.

- Aţi vorbit cu Radu Zamfir după accident? După o săptămână acesta s-a întors deja în sala de operaţii şi participă din nou la operaţii de transplant...

- Vorbim aproape zilnic. Noi, toţi cei cinci supravieţuitori, am rămas cumva legaţi unii de ceilalţi prin forţa împrejurărilor. Am mai spus-o, acolo pe muntele ăla, în 20 ianuarie, am renăscut. Noi putem să ne sărbătorim împreună ziua de renaştere. Ştiu că doctorul Zamfir s-a întors în sala de operaţii. Mi-aş dori să fiu şi eu acolo, dar din păcate leziunea de coloană şi piciorul nu mă lasă.

"Adrian Iovan era un bonom"

- Cum v-a schimbat experienţa prin care aţi trecut?

- Am învăţat că fiecare clipă, fiecare zi trebuie trăită, pentru că nu ştii niciodată când e ultima. Am învăţat că atât timp cât există oameni săritori ca acei moţi, acei oameni simpli, consider că România are un viitor, şi că noi toţi, medicii, în loc să ne căutăm norocul în străinătate, ar trebui să rămânem, să punem umărul la ridicarea sistemului.

- La Spitalul din Beiuş sunteţi chirurg, dar aţi declarat că participaţi de 6 ani şi la operaţii de prelevare în Oradea? De unde această înclinaţie?

- Activitatea mea în programul de prelevare şi transplant a început încă din anul IV de rezidenţiat, la Spitalul Clinic Judeţean. Colegii de la Bucureşti şi de la Cluj au apreciat întotdeauna o mână de ajutor de la medicii din spitalele din care se preleva. Apoi eu am continuat să colaborez pe bază de voluntariat cu doctorul Zamfir şi cu colegii mei de la Fundeni. Între 2011 şi 2013 am fost inclus într-un curs naţional de prelevare desfăşurat sub patronajul Agenţiei Naţionale de Transplant, în cadrul căruia m-am perfecţionat în această activitate.

- Veţi mai participa pe viitor la prelevări de organe? Chiar dacă presupune deplasări cu avionul?

- Da.

- O cunoşteaţi dinainte pe Aura Ion? Dar pe Adrian Iovan? Ce impresii v-au lăsat aceştia?

- Pe Aura nu, pe Adrian Iovan da. Mi-e greu să cred că pilotul nu mai e printre noi. L-am cunoscut în Oradea, cu ocazia unei prelevări, şi am stat la un suc împreună. Era un bonom, care zâmbea tot timpul, care radia bunătate. Doar aşa mi-l pot aminti...

"Am trăit cu viteză prea mare"

- Copiii dumneavoastră ştiau ce a păţit tatăl lor? Ce le-aţi spus?

- Cât am stat eu la Cluj, ei au fost la bunicii din partea soţiei, la Piteşti. Ştiau doar că m-am lovit la fotbal şi am căzut pe gheaţă. Sunt, cred, oricum prea mici ca să înţeleagă ce înseamnă un accident de avion. Cum eram deja plecat de o săptămână la Bucureşti, pentru ei doar s-a prelungit lipsa mea...

- Aţi declarat că v-aţi dori să ajungeţi la mormintele lui Adrian Iovan şi Aurei Ion, dar şi să-i vizitaţi pe moţii care v-au ajutat. Încercaţi să vă împăcaţi cu ceea ce s-a întâmplat?

- E doar o dorinţă a mea. Nu vreau să mă împac cu nimic. Le-am promis moţilor că ne vom întoarce acolo. Am aflat că s-ar putea ca pe 28 februarie să se facă un parastas acolo sus, la troiţa pe care au înălţat-o localnicii. Dacă starea fizică îmi va permite, voi încerca să mă duc. Tragedia asta ne leagă mult şi de cei doi care au pierit.

- Aţi fost operat la gleznă şi aţi suferit şi o fractură la coloană. Cum decurge recuperarea şi în cât timp plănuiţi să vă întoarceţi la muncă?

- Urmează o lună în care rămân cu piciorul imobilizat. În perioada asta trebuie să am un repaus şi pentru coloană. Am un corset pe care trebuie să-l port tot timpul. Peste o lună urmează încă un examen CT, iar până atunci controale săptămânale la Cluj pentru operaţia de la picior. Fractura deschisă de la gleznă a fost şi cu secţiune de tendoane. Din cauza asta nici nu pot să forţez piciorul, căci altfel poate aş fi putut să mă mişc puţin mai repede. Sper ca la începutul lui martie să pot să revin în sala de operaţii.

- Cum aţi fost întâmpinat de familie, de colegi, la întoarcerea în Oradea?

- Familia era nerăbdătoare să mă vadă, mai ales cei mici. Mulţi dintre colegi m-au sunat cât am fost în Cluj, dar au şi venit să mă vadă. Nu au insistat prea mult, căci ei ştiu cât de grea e recuperarea. Am vorbit aproape zilnic cu o parte din colegii din Beiuş, cu prietenii din Oradea şi încerc încet să-mi revin, să mă recuperez. Fizic...

- Şi psihic?

- Încerc să mă împac cu faptul că acest accident va face parte de-acum încolo din mine. N-o să-l pot uita şi nici nu vreau. Am învăţat că, poate, până la vârsta asta am trăit cu viteză prea mare...

TRAGEDIE ÎN MUNŢI
Intervenţie târzie. Cine sunt vinovaţii?

Un avion BN 2 (Britten-Norman) a decolat din Bucureşti pe 20 ianuarie, la ora 13.38, pentru a aduce la Oradea o echipă ce urma să preleveze organe de la o donatoare în vârstă de 62 de ani aflată în moarte cerebrală. La manşe - pilotul Adrian Iovan, secondat de Răzvan Petrescu. Echipajul medical aflat la bordul avionului era format din medicii Radu Zamfir (Spitalul Fundeni), Cătălin Pivniceru (Regina Maria), Valentin Calu (Elias), toţi bucureşteni, dr. Sorin Ianceu (de la Spitalul Municipal Beiuş) şi Aurelia Ion (studentă la Institutul Medical Militar din Capitală). Aeronava n-a mai ajuns, însă, la destinaţie. În jurul orei 14.40, pilotul a cerut permisiunea de a coborî la o altitudine mai mică, de 3.050 de metri, iar apoi la 2.450 m, din cauza givrajului şi a ceţii.

Avionul s-a prăbuşit apoi în zona Horea-Beliş, în Munţii Apuseni. Deşi membrii echipajului au anunţat 112 despre tragedia petrecută, primii salvatori au ajuns pe munte după circa 6 ore. Şi n-a fost vorba de reprezentanţi ai autorităţilor, ci de simpli localnici care porniseră în căutarea victimelor. Pilotul Adrian Iovan a murit încarcerat în avion, iar decesul Aurei Ion a fost declarat într-o ambulanţă, fiind cauzat, probabil, de un şoc hipotermic, deşi suferise şi o fractură de coloană cervicală.

Un raport al Guvernului arată că primii vinovaţi sunt ROMATSA şi STS.

Ministrul de Interne Radu Stroe şi secretarul de stat Constantin Chiper, şeful ROMATSA Aleodor Frâncu şi directorul de operaţiuni Radu Donciu au fost forţaţi să-şi dea demisia. O anchetă pentru stabilirea celor responsabili de intervenţia întârziată este în desfăşurare. Primele cercetări au fost efectuate de procurorii din Alba Iulia, ancheta fiind însă declinată săptămâna trecută procurorilor militari de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.