Transfer de viaţă: Deşi fruntaşi la prelevarea de organe, bihorenii se luptă cu birocraţia şi cu subfinanţarea sistemului

Dacă tot pleci "dincolo", de ce să iei toate organele cu tine? Cât or fi ele de bune, tratate şi verificate, oricum nu-ţi mai folosesc. În schimb, i-ar ajuta pe alţii să nu moară...

Poate sună cinic, dar în esenţă la asta se reduce totul. Problema transplantului de organe este una tot mai disputată în zilele noastre: mulţi sunt cei care şi le-ar dona, mulţi sunt şi cei care se opun cu îndârjire ideii. Problema e că primii, în loc să se lase pe mâna rudelor care să ia decizia în locul lor în cazul unui accident, ar prefera reglementarea subiectului încă din timpul vieţii. Or, la noi, aşa ceva nu se poate. Ba dimpotrivă, dacă vrei să-ţi laşi organele "moştenire", te trezeşti şi pus la plată pentru asta...

Ordinul lui Arafat

După ce ani în şir au bătut pasul pe loc, autorităţile au început la finele lui 2012 să stimuleze concret, prin lege, donarea de organe. Ajuns la conducerea Ministerului Sănătăţii, doctorul Raed Arafat a dat un ordin ce obligă managerii spitalelor de urgenţă să nominalizeze un medic anestezist responsabil cu identificarea oricărui potenţial donator şi un medic coordonator de transplant, cu atribuţii în identificarea pacienţilor în moarte cerebrală, dar şi în a convinge familiile să le doneze organele, prin luarea aşa-numitului "consimţământ informat". În premieră, actul normativ prevede şi remunerarea celor implicaţi, deoarece până atunci munca era strict benevolă, deci facultativă. Adică unii o făceau, alţii ba!

Deşi coordonatorii nu şi-au încasat încă banii promişi ca urmare a ordinului lui Arafat, 32 de noi spitale au fost incluse în Programul Naţional de Transplant. Spitale care nu făcuseră niciodată prelevări, precum cele din Arad, Baia Mare sau Constanţa, au început să opereze. Aşa s-a ajuns, în aprilie, ca România să conducă în topul european al donării de organe, înregistrând 60 donatori şi 173 transplanturi în primele 4 luni ale anului. Spre comparaţie, în tot anul trecut au fost doar 65 de astfel de intevenţii.

Bihorul, care încă din 2008 este pe primul loc la prelevarea de organe, a avut 16 donatori. De altfel, e singurul judeţ unde media de donatori, raportată la numărul de locuitori, se apropie de cea a Spaniei, unde sunt 34 donatori la un milion de persoane. În rest, în cele mai multe judeţe lucrurile pornesc abia acum...

România, pe invers

În majoritatea ţărilor dezvoltate donarea de organe e reglementată şi organizată precis. Există aşa numitul acord prezumat, ceea ce înseamnă că cetăţeanul acceptă de principiu donarea, dacă nu s-a exprimat contrar în timpul vieţii, înscriindu-se într-un registru cu cetăţenii care nu vor să-şi doneze organele după deces. În unele state, oamenii îşi dau consimţâmântul pentru donare "din oficiu" sau printr-o menţiune trecută în permisul de conducere sau în cardul de sănătate, astfel că în cazul unui accident nu mai e nevoie de acceptul familiei. "Din toată Uniunea Europeană, doar în 4 ţări, între care şi România, se cere consimţământul informat al familiei celui aflat în moarte cerebrală. În restul ţărilor se consideră că orice pacient şi-a dat implicit acordul", spune dr. Carmen Pantiş, coordonatoarea programului de transplant în Bihor.

În România e pe dos: autorităţile cer - printr-un ordin de ministru dat la finele anului trecut dar care nu are, încă, şi normele de aplicare - ca persoanele care vor să-şi doneze organele să se înscrie în registrul donatorilor. Urmarea e absurdă: dacă cineva vrea să se declare donator de organe, trebuie să şi plătească! "Un profesor de la Universitatea Emanuel s-a dus la notar împreună cu familia, să dea o declaraţie că acceptă să li se doneze organele, şi li s-au cerut 180 lei! Vrei să faci un bine şi mai şi plăteşti!", zice doctoriţa. Şi e doar una din problemele sistemului de transplant...

Sistem bolnav

Deşi în România se pot face prelevări de cord, măduvă, rinichi, ficat, pancreas, cornee, piele, tendoane, ligamente şi os, nu avem nici centre de transplant suficiente şi nici specialişti destui. "La 5 milioane de locuitori ar trebui să existe un centru de transplant hepatic şi unul cardiac, iar la un milion un centru de transplant renal. În România sunt doar două centre de transplant renal, la Cluj şi Bucureşti, unul de transplant hepatic la Bucureşti, transplant de cornee se face la Iaşi, Bucureşti şi Oradea, iar transplant de cord s-a făcut doar la Institutul de Boli Cardiovasculare din Târgu Mureş, dar numai până anul trecut. Suntem foarte mult în urmă, pe ultimul loc în Europa!", afirmă Pantiş.

Trist e că nici resursele nu sunt folosite judicios. Deşi au existat donatori, timp de 8 luni nu s-a putut recolta piele pentru că băncile de ţesuturi nu aveau acreditare, iar 30 de inimi sănătoase au "murit" pentru că, odată transformat în 2011 în simplă secţie a Spitalului Judeţean din Târgu Mureş, Institutul Inimii a rămas cu mai puţini bani şi fără specialişti, care au plecat în străinătate. "În 2013 nu am realizat niciun transplant. Vorbim de inimi irosite, care nici nu au mai fost recoltate pentru transplant. În acest timp, 30 de pacienţi aşteptau o inimă, iar unii au decedat", explica recent profesorul Radu Deac, fost director al Institutului. De unde se aşteaptă rezolvarea? Evident, de la stat...

Ca întotdeauna, nepregătiţi

Programul de transplant e finanţat integral de Ministerul Sănătăţii, iar Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate suportă costul tratamentului post-operator, astfel că dacă se operează în ţară pacienţii nu trebuie să plătească. Sunt 6.000 de pacienţi înscrişi pe listele de aşteptare, costuri operatorii mari, centre de transplant puţine, specialişti aşijderea, iar numitorul comun al tuturor problemelor e subfinanţarea. Faţă de anul trecut, bugetul alocat programului de transplant a fost aproape înjumătăţit: 41 milioane de lei faţă de 71 milioane în 2012.

Creşterea numărului de donări de organe a surprins autorităţile, depăşind cu mult prognozele pentru acest an, deşi la noi costurile sunt mult mai mici. "Un transplant de rinichi costă în România 20.000 euro, iar în străinătate 80-100.000. Un transplant de inimă e 43.000 euro în ţară şi 120-150.000 în străinătate, iar un transplant de ficat 65-70.000 euro în ţară, respectiv 150-200.000 în străinătate. Un transplant de măduvă costă aici 20.000 euro, iar în străinătate 80-100.000 euro", spune dr. Victor Zota, coordonator în Programul Naţional de Transplant.

Cu fondurile de azi, banii ar ajunge la doar un sfert din necesar, fapt care l-a făcut şi pe Raed Arafat să admită că statul trebuie să adapteze finanţarea "la această explozie de donatori". Ministerul a promis că va suplimenta fondurile la rectificarea bugetară din iulie, dar cine mai crede în promisiuni?

Pacienţi pe drumuri

Greutăţile îi afectează şi pe transplantaţi. Potrivit dr. Ioana Raţiu, medic nefrolog, care se ocupă de programul de transplant renal în Oradea, pentru stabilirea schemei de tratament pacienţii sunt nevoiţi să se deplaseze în centrele unde au fost operaţi, deşi oraşul are specialişti care ar putea să le prescrie, dacă ar fi acreditaţi să facă anumite analize.

Aceşti pacienţi trebuie să ia toată viaţa medicamente imunosupresoare, care ajută corpul să tolereze organele străine, iar dozarea acestora trebuie reglată mai des în primele luni după transplant, iar apoi mai rar, la nevoie. "Nu sunt proceduri complicate, dar analizele pentru stabilirea schemelor de tratament se pot face numai la centrele de transplant. Iar pacienţii operaţi trebuie să meargă până la Cluj sau la Bucureşti", explică doctoriţa.

Încă aceşti bolnavi se pot considera norocoşi. Alţii nici nu apucă să facă transplantul, din simplul motiv că nu ajung pe listele de aşteptare. Şi din cauze halucinante! "Înscrierea pe listele de aşteptare se face direct în centrele de transplant, nu se poate online. Or, oamenii sunt săraci, mulţi nu au nici măcar posibilitatea să ajungă la Bucureşti ca să se înscrie pe liste", spune dr. Pantiş.

Mai avem de aşteptat

O parte din probleme ar fi rezolvate dacă Oradea ar deveni centru de transplant, aşa cum se intenţionează, în 2-3 ani. Paşii premergători sunt, conform managerului Spitalului Judeţean, dr. Gheorghe Carp, modernizarea blocurilor operatorii de la cele două spitale mari din oraş, Municipal şi Judeţean, aflată în curs de desfăşurare. "Medici care să lucreze avem", susţine el, adăugând că în Oradea s-ar putea face transplanturi de ficat de rinichi şi de cornee. "Pregătim doi chirurgi tineri la Bucureşti, dar mai avem şi alţi medici care ar putea face aceste intervenţii, ca de pildă profesorul Gheorghe Bumbu". Deşi puţini ştiu, unul dintre cei 6 oftalmologi acreditaţi la nivel naţional pentru transplantul de cornee, dr. George Roiu, lucrează de ani buni la spitalul orădean.

În plus, şi Spitalul Municipal are un proiect ambiţios: construirea unui centru de transplant de celule stem, la etajele III şi IV ale Centrului Oncologic, pentru bolnavii de leucemii sau limfoame. "Nu avem fonduri nici pentru studiul de fezabilitate", zice managerul Ovidiu Laurean Pop, care speră în amenajarea centrului pe bani europeni. Dar, cum "leacul" acestui sistem bolnav îl reprezintă banii, va mai dura ceva, se pare, până când se va vindeca...