Ştrandul secret: Două dintre lucrările edilitare emblematice pentru oraş au fost construite la secret din cauza comuniştilor

Politruci agramaţi, gata oricând să demoleze şi să îngroape trecutul, orbiţi de făgăduinţa viitorului luminos şi zeloşi să-l edifice, slugarnici cu şefii şi tirani cu subalternii. Cam aşa se crede, astăzi, că erau edilii comunişti...

Or fi fost, dar nu toţi! O poveste încă nespusă din ultimii ani ai comunismului arată că, dimpotrivă, edilii Oradiei şi Bihorului erau preocupaţi ca oraşul să rămână cosmopolit, iar locuitorii lui să aibă condiţii de trai pe cât de bune îngăduiau vremurile. BIHOREANUL vă restituie o pagină din istoria recentă, întoarsă de ultimul supravieţuitor din seria administratorilor comunişti ai oraşului, Ionel Ungur, fost o vreme, în anii '90, şi prefect al judeţului. Potrivit acestuia, pentru a da orădenilor două noi motive de mândrie şi locuri de agrement - Ştrandul Ioşia şi Parcul Muzeului Ţării Crişurilor - şefii de atunci ai oraşului şi judeţului şi-au riscat nu doar carierele, ci şi libertatea.

Cadru de nădejde

Absolvent al Politehnicii timişorene, remarcat ca unul dintre cei mai buni ingineri la Înfrăţirea, cea mai importantă întreprindere orădeană din era comunistă, Ionel Ungur (foto) a ajuns vicepreşedinte al Consiliului Popular al Municipiului Oradea în primăvara anului 1986, la doar 36 de ani. Vârsta şi faptul că nu avea funcţii politice desfiinţau teza că în conducere aveau loc doar "dinozaurii" de partid.

Până atunci, Ungur condusese o secţie cu 1.200 de muncitori, maiştri şi ingineri de primă mână, plătiţi cu salarii de la 4.000 de lei în sus, dublu faţă de medie. Nici nu era de mirare, de vreme ce uzina era a treia pe ţară la volumul planului de producţie şi exporta în întreaga lume, realizând anual venituri de 5-6 milioane de dolari şi de 20-30 milioane ruble, moneda URSS fiind atunci la paritate cu cea americană.

"Nu mi s-a spus niciodată oficial, dar cel care m-a propus la Consiliu a fost prim-vicepreşedintele Gheorghe Groza, provenit şi el de la Înfrăţirea", povesteşte Ionel Ungur. Primar, adică preşedinte al Consiliului Popular al municipiului, era Alecu Paraschiv, prim-vicepreşedintele era mâna lui dreaptă, iar vicepreşedintele cel de-al doilea viceprimar.

Primar temerar

După câteva luni, Gheorghe Groza (foto) i-a urmat lui Alecu Paraschiv la conducerea oraşului. "A fost un om cuminte şi cu minte, foarte bun profesionist. Principial, nu intra în relaţii nepotrivite cu nimeni, nici cu subalternii, să-i ia de sus, nici cu şefii, să-i linguşească", îl descrie Ionel Ungur pe fostul coleg, care avea să se dovedească un edil harnic şi îndrăzneţ.

"Pe vremea aceea se sistematiza Ioşia, apăruse cartierul Ioşia Nord pe axa străzii Cazaban, unde se construiseră, la fel ca în Rogerius şi în Nufărul, extrem de multe blocuri. Baiul e că nu prea avea dotări edilitare". Într-o zi, în mai 1986, Ungur a realizat că şeful său de la "Sfat" avea un plan care să ofere ceva în plus locuitorilor, pe lângă blocurile care, vrând-nevrând, erau în ton cu epoca, unele mai spaţioase, altele ca nişte cutii de chibrituri.

"Într-o dimineaţă am fost convocaţi în Ioşia Nord, într-un loc numit Groapa, unde oamenii se scăldau pe malul Crişului datorită apei termale de cea mai bună calitate. Sosise şi Szabo Arnold, arhitectul şef al oraşului, cel care gândise Calea Republicii (n.r. - cu cercurile albe binecunoscute dinainte de reamenajarea de la finele anilor 2000, sub administraţia Filip). A prezentat un proiect despre care atunci am auzit prima oară, pentru un complex de agrement", povesteşte Ionel Ungur. Abia atunci lua cunoştinţă de proiectul dintr-un motiv simplu: în actele oficiale nu exista!

Ad-hoc

Conform planului, care în mod legal trebuia aprobat în prelabil de Comitetul de Stat pentru Problemele Consiliilor Populare (un fel de Minister al Administraţiei), în zonă urma să se construiască "pentru oamenii muncii" un ştrand, un debarcader şi terenuri de tenis care să completeze dotările deja existente, adică Sala Sporturilor şi Casa Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret.

De ce n-au urmat oficialităţile locale procedurile legale? Riscau respingerea planului. Aşa că, fără ştirea Centrului, i-au dat bătaie "la negru". De el ştiau doar tovarăşii de la Consiliul Popular Judeţean şi de la Comitetul Judeţean de partid, în frunte cu Andrei Sorcoiu (foto), o persoană despre care, la fel, Ungur are numai cuvinte de laudă. "Ca şi Groza, care era originar de prin Sălaj, Sorcoiu nu era bihorean, venise de la Braşov. Era corect şi scump la vorbă. Nu agrea nomenclatura locală şi se ferea de petreceri şi partide de vânătoare, fiind dedicat să rezolve problemele de tot felul, de la cele de aprovizionare cu bunuri de consum pentru populaţie până la îndeplinirea planurilor de producţie ale întreprinderilor".

În aceeaşi dimineaţă în care Szabo a prezentat proiectul s-a înfiinţat un "comandament" ad-hoc, condus de primar, şi din care mai făceau parte arhitectul-şef, viceprimarul Ionel Ungur şi Gheorghe Gligor (promovat viceprimar după ce Groza a urcat în conducerea oraşului), directorul Trustului de Construcţii şi preşedintele Uniunii Judeţene a Cooperativelor Meşteşugăreşti. "Pe loc, au fost etapizate lucrările, s-au împărţit sarcinile şi s-a atras atenţia că trebuie îndeplinite în cel mai scurt timp. Trustului i-a revenit săparea fundaţiilor, turnarea de betoane pentru bazine, construirea clădirilor administrative şi pentru alimentaţie publică, realizarea instalaţiilor de apă şi electrice, iar UJCM-ului activităţile mai mărunte".

Costurile? Nu ştie nimeni!

Contrar regulilor, investiţia nu avea niciun titular care să şi-o fi asumat din punct de vedere financiar, iar în acte Consiliul Popular Municipal s-a trecut doar "coordonator". Cum s-au procurat cele necesare, materialele şi forţa de lucru? Printr-un fel de "muncă patriotică". "Fiecare întreprindere a contribuit cu ce a putut. Trustul de Construcţii cu materiale, utilaje şi personal, iar marile întreprinderi Înfrăţirea, Alumina, Sinteza şi IJGCL (Întreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă) cu bani şi, mai puţin, cu materiale".

Cât a costat totul? Nu a ştiut şi nici nu va şti nimeni niciodată, spune fostul viceprimar, pentru că nu s-au făcut alte acte în afara celor tehnice. De altfel, la plecarea din funcţie, în toamna lui 1987, Ştrandul nu era intabulat, iar documentele privind existenţa lui abia se făceau, pentru a fi dat în administrarea Exploatării de Gospodărire Comunală, ce-şi avea sediul pe strada Tudor Vladimirescu, unde funcţionează în prezent RER Ecologic Service.

Sperietoarea "vizitei de lucru"

"Dimineaţă de dimineaţă, timp de patru luni, îmi începeam fiecare zi pe şantier până a fost încheiată lucrarea. Când s-a terminat, nu s-a făcut nicio inaugurare oficială. Pur şi simplu s-a dat în folosinţă", spune Ungur. În cele patru luni, însă, mulţi au stat cu inima cât un purice. "Cineva îi purta sâmbetele directorului Trustului de Construcţii, Petru Cărmăzan (n.r. - fost, în anii '90, consilier local PD) şi l-a turnat la Bucureşti pentru deturnare de fonduri. Până la urmă a scos cămaşa", spune fostul viceprimar. Cum? Cel mai probabil a "ascuns" atât de bine cheltuielile pentru Ştrandul Ioşia în cele extrem de multe necesare altor obiective încât explicaţiile sale au fost considerate liniştitoare.

Totuşi, un episod dătător de emoţii a avut loc în timpul construcţiei, când era programată în Oradea o "vizită de lucru" a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. "În proiect era prevăzut şi un bazin olimpic, care de altfel s-a şi construit. Dar, pentru că teama unui scandal era egală cu amploarea planurilor, în ajunul vizitei bazinul a fost pur şi simplu astupat cu pământ". Pe acel loc se află azi unul dintre cele două corpuri de clădire din incinta Ştrandului. La fel, s-a renunţat şi la construirea debarcaderului de pe malul Crişului, iar terenurile de tenis au fost recepţionate rapid de Consiliul Popular şi apoi închiriate echipei de... handbal a Clubului Constructorul, patronate de Trust. "Dacă se afla că am făcut lucrări neaprobate, riscam cu toţii nu numai încheierea carierelor, ci poate şi puşcăria", explică fostul viceprimar.

Ferit de invidie

Ştrandul Ioşia nu a fost, însă, singurul şantier clandestin din Oradea comunistă. Un alt proiect, "cel mai frumos din vremea când am fost viceprimar", povesteşte Ionel Ungur, viza amenajarea împrejurimilor Palatului Baroc, unde funcţiona Muzeul Ţării Crişurilor. Cum autorităţile locale voiau ca instituţia să devină reprezentativă, Bulevardul 6 Martie (acum Dacia) era cale de intrare în ţară dinspre Borş, iar zona către arteră era virană, cel care a iniţiat reamenajarea a fost însuşi prim-secretarul Andrei Sorcoiu.

"Singura cale de acces era până atunci prin Şirul Canonicilor. Planul celei noi, dinspre 6 Martie, l-a făcut tot arhitectul Szabo Arnold, cu peisagişti, incluzând zugrăvirea exterioară, amenajarea unui acces somptuos dinspre Bulevard, o Alee a Eroilor Neamului, cu busturile a 22 personaje istorice, şi amfiteatrul pentru spectacole dinspre Şcoala Generală 14 (n.r. - acum Dacia)", povesteşte Ungur.

La fel ca în cazul Ştrandului, lucrările nu au fost raportate la Bucureşti şi s-au făcut tot prin "claca" întreprinderilor mari, în special a Înfrăţirii. "Nu se dorea ca Muzeul de la Oradea să stârnească invidii", explică fostul viceprimar secretoşenia. Cert e că, tot ca la Ştrand, o parte din şantier, mai precis amfiteatrul, a trebuit îngropat cu ocazia vizitei cuplului prezidenţial. Asta deşi, sau poate tocmai pentru că înainte cu câteva zile, un membru al Comitetului Central al PCR, Petru Enache, responsabil cu cultura, venise la Oradea şi remarcase admirativ că amenajarea era "ca la Versailles".

Valută pentru gard

Dacă vopselurile şi pigmenţii pentru zugrăvirea Muzeului au fost importate de la Bayern, din Germania Federală, similar s-a procedat şi cu materialele pentru gardul împrejumuitor. "Oradea era şi atunci un oraş cosmopolit, iar noi voiam să-i păstrăm amprenta. Am plănuit, deci, să facem gardul precum cel iniţial, din care mai existau doar câteva elemente. Am făcut analiza metalului şi am concluzionat că în ţară nu se mai făcea aşa ceva. L-am adus de la nemţi", spune Ionel Ungur.

Importul a fost mascat de colegii de la Înfrăţirea, printre alte materiale de care avea nevoie întreprinderea. Apoi, pentru că muncitorii de aici aveau planuri de producţie mari ce nu puteau fi întrerupte, gardul a fost confecţionat cu maiştrii instructori ai liceului Înfrăţirea (azi Colegiul Mihai Viteazul).

Lucrarea a fost gata în trei luni, iar satisfacţia edililor era imensă. "Mulţi orădeni veneau din alte cartiere să se plimbe în parcul Muzeului", spune fostul viceprimar. Câţi dintre ei bănuiau însă cu ce preţ şi cu ce riscuri s-a făcut totul? Doar o mână de oameni care, curând, în 1989, aveau să fie puşi la stâplul infamiei de "revoluţionarii" de carton apăruţi şi la Oradea, ca peste tot în ţară. Şi care, apoi, au apucat să vadă cum obiective la care munciseră cu trudă erau lăsate în paragină, vandalizate ori de-a dreptul demolate. Din prostie şi nepricepere ori din interes de hoţie, deja nici nu mai contează, pentru că e istorie...

La finele anilor '80, conducătorul României, Nicolae Ceauşescu, era decis să schimbe radical aspectul municipiilor reşedinţă de judeţ, ordonând întocmirea unor planuri de sistematizare care să prevadă demolarea cartierelor de case şi construirea de blocuri. În Oradea, primul vizat era Ioşia, unde topografi şi cadastrişti au şi intrat în curţile oamenilor să facă măsurători.

"În Ioşia Est erau făcute pe atunci blocuri doar pe Calea Aradului, dar urma să fie sistematizată toată zona. Un ofiţer de Miliţie pensionar, bine informat, ştiind că orice memoriu al oamenilor muncii semnat de peste 300 de persoane ajungea direct la Ceauşescu, i-a trimis o scrisoare iscălită de 380 de oameni din cartier", povesteşte fostul viceprimar Ionel Ungur. Efectul? Ceauşescu a trimis la Oradea un reprezentant să "rezolve" problema. "Fără să-mi spună nimic, primarul Groza m-a urcat într-o dimineaţă în maşină şi am inspectat cartierul, mergând pe toate străzile. La înapoiere, în anticameră aştepta istoricul Viorel Faur (foto), cu care a mers apoi la prim-secretarul Sorcoiu. A vizitat şi acesta cartierul, iar după câteva ore a spus atât: «Cât sunt eu prim-secretar aici nu se demolează nimic!»".

Ce se întâmplase? Pe atunci director adjunct al Muzeului, Faur rememorează: "Groza avea obiceiul să mă consulte când era vorba de istorie. Mă chemase şi atunci să-mi spun părerea şi i-am explicat că Ioşia era un cartier de colonişti români, în special ceferişti, veniţi aici după 1918, împroprietăriţi cu câte 5 ari de teren şi ajutaţi cu credite să-şi ridice case". Povestea istoricului a determinat autorităţile locale să-şi mai asume un risc, astfel că existenţa caselor din Ioşia Est şi în ziua de azi li se datorează şi lor.