Lady Di of Oradea

Ca mulţi alţi medici români plecaţi în bejenie, orădeanca Ildiko Spelt-Brănescu a dobândit succesul abia în Anglia. Ajunsă acolo în urma unei tragedii în care şi-a pierdut unul dintre cei trei copii gemeni, femeia conduce propriul cabinet de medicină generală în comitatul Essex.

Doctoriţa şi-a câştigat rapid respectul noilor pacienţi cărora, datorită asemănării fizice cu "prinţesa inimilor", le place să o compare cu Lady Diana. Şi nu-s puţini, căci are 8.300 de "clienţi"...

Soţie de chirurg

Ildiko s-a născut la Oradea în urmă cu 51 de ani, dintr-o mamă româncă şi tată maghiar. Liceul l-a făcut tot aici, la Gojdu, după care a ales să studieze medicina. "Niciodată nu mi-a trecut prin cap să fac altă meserie, deşi tatăl meu m-ar fi preferat ingineră. Am făcut Medicina la Cluj, şi sunt mândră de asta. Este foarte important să înveţi lucrurile cum trebuie de la bun început", s-a confesat BIHOREANULUI doctoriţa.

Încă din anul cinci de facultate, s-a măritat cu un chirurg mai în vârstă, renumitul Dan Brănescu, care era şeful secţiei de chirurgie a Spitalului CFR din Oradea, iar în timpul stagiaturii a născut trei gemeni: Andrei, Şerban şi Horia. Însă, pe când micuţii aveau patru ani, s-a descoperit că Horia suferea de o boală cruntă. "Eu tocmai trecusem examenul pentru specializarea de medicină generală când Horia s-a îmbolnăvit de leucemie limfoblastică acută. L-am dus la un spital din Ungaria, unde a început imediat chimioterapia. După 6 luni ni s-a spus că trebuie să facă un transplant de măduvă osoasă", îşi aminteşte femeia.

Tragedie în familie

La începutul anilor '90, în România dificilele proceduri de transplant de măduvă erau încă o raritate. În străinătate, intervenţia costa 200.000 de dolari. "Din disperare i-am scris şi tenorului Jose Carerras, care suferise şi el de leucemie şi avea o fundaţie în Barcelona. Nici nu mi-a venit să cred când, în foarte scurt timp, am primit confirmarea că mă ajută. Lui Horia i s-a făcut transplantul în Spania, cu măduvă de la Andrei, singurul cu care era compatibil. Ne-am bucurat că totul a mers bine...", îşi aminteşte Ildiko.

După un an însă, boala a recidivat. Micuţul a mai trecut printr-un transplant, însă în 1995, din cauza unor complicaţii, avea să moară, la doar 7 ani. Tragedia a afectat-o, dar s-a îndârjit să-şi continue activitatea la cabinetul medical din Rogerius pe care îl deţinea, în plus făcând şi stagii în cardiologie.

Un nou "acasă"

În 2001, însă, a decis să părăsească ţara. Motivul n-a fost dorinţa de a câştiga mai mult, cum se întâmplă cu medicii care pleacă acum, ci unul de familie. "După ce a murit Horia, relaţiile în familie au devenit mai tensionate, iar la un moment dat, când mi s-a propus să vin în Anglia, am acceptat. A fost o decizie riscantă, fiindcă nu aveam nicio garanţie că voi putea practica", îşi aminteşte doctoriţa. Şi-a luat atât băieţii, cât şi părinţii, iar când a ajuns a fost angajată într-un spital din Londra, la o secţie de geriatrie.

Cum, însă, visul ei a fost să continue cu medicina generală, s-a decis să susţină un examen în faţa unei comisii speciale, pentru a obţine o autorizaţie de liberă practică. "S-au făcut inclusiv filmări ale consultaţiilor mele, care trebuiau să dureze fix 10 minute, dar am dat şi un test teoretic", îşi aminteşte orădeanca.

Dedicată muncii

Cu "actele în regulă", Ildiko s-a angajat la un cabinet, dar rapid i s-a propus să devină "partner", adică asociat, la un altul situat într-o suburbie a oraşului Clacton-on-Sea, din comitatul Essex, în estul Angliei. În 2005, după ce asociatul ei s-a pensionat, Ildiko a rămas la conducerea "Great Clacton Medical Surgery", unde are acum 8.300 de pacienţi, patru angajaţi medici şi tot atâtea asistente.

Recunoaşte că în Anglia munceşte mult mai mult decât acasă. "Aici văd zilnic de două ori mai mulţi pacienţi, programaţi tot la 10 minute. Se lucrează şi dimineaţa, şi după-amiaza, iar în pauza de prânz reuşesc să mânânc, dar şi să vizitez pacienţi la domiciliu", spune doctoriţa. În România îi era mai uşor să trimită pacienţii cu probleme la medicii specialişti, dar "aici sunt liste mari de aşteptare şi lipsesc medicii specialişti".

Ildiko nu se rezumă strict la atribuţiile meseriei, ci se implică şi pasional, aproape, în cazurile pe care le tratează. "Pentru mine medicina nu este un simplu job, care înseamnă numere şi conturi în bancă. E o profesie şi e parte din viaţa mea!", spune femeia, căreia mulţi pacienţi îi spun Lady Di, datorită asemănării fizice cu faimoasa "prinţesă a inimilor". "La primul interviu pe care l-am avut în Anglia, directorul spitalului care mă angajase mi-a spus "Diana of Romania". De-a lungul timpului mi s-a mai spus aşa, dar nu am dat prea mare importanţă. Nu ştiu nici acum dacă e vorba de asemănarea fizică sau de atitudine...", explică Ildiko, modestă.

O viaţă plină

În 2003, tatăl lui Ildiko avea să moară în Anglia, iar după doar doi ani femeia a mai suferit o pierdere, rămânând văduvă după ce soţul ei, rămas la Oradea, a decedat din cauza unui cancer al sângelui. "De două ori a încercat tratamente de vârf în Anglia, dar din nefericire fără succes".

Întărită de toate prin câte a trecut, Ildiko trăieşte în propria casă, alături de cei doi băieţi, Andrei şi Şerban, şi de mama sa. Chiar dacă lucrează mult, din când în când se mai răsfaţă cu ieşiri în societate, călătorii şi croaziere cu familia şi cu prietenii câştigaţi în noua patrie. "La sfârşit de săptămână joc tenis la un club vechi şi renumit. Joia o am liberă în fiecare săptămână, şi merg la Londra să mă întâlnesc cu prietenul cel mai apropiat, John Irvin", spune femeia, vorbind despre un celebru regizor care a lucrat filme precum "The Dogs War", cu Christopher Walken, "Shiner", cu Michael Caine, şi "The Garden of Eden", cu Mena Suvari".

Sfatul medicului: fiţi buni!

Dacă cei doi fii ai săi vin destul de des acasă, unde îşi aduc şi prietenii englezi tocmai ca să le viziteze oraşul natal, Ildiko nu mai ajunge la Oradea decât cel mult o dată pe an. Chiar şi cu prietenii de aici mai păstrează legătura doar prin internet, după ce a prins rădăcini atât de adânci între britanici.

Oricum, ultima impresie nu i-a fost foarte dătătoare de optimism. "Anul trecut am fost prin Spitalul Judeţean şi mi s-a părut deplorabil. Poate era în reabilitare şi n-am fost eu la momentul potrivit, dar...", zice ea, fără să continue. Cum, însă, e conştientă că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte, are un sfat pentru tinerii medici de acasă: oriunde ar alege să-şi practice profesia, să persevereze ca să devină tot mai buni. În fond, acesta a fost şi motto-ul ei...