Alegerile de altădată: Cum îşi alegeau bihorenii pe vremuri reprezentanţii

Nimic nou sub soare! Acum un secol şi jumătate, ca şi azi, campania electorală însemna întâlniri cu votanţii prin parcuri şi birturi, discursuri publicate în ziare şi certuri aprinse cu adversarii.

Până şi alegătorii sunt la fel. Unii creduli, alţii interesaţi. "Campaniile nu difereau cu mult de cele de azi. Poate erau mai liniştite, pentru că nu existau televiziuni care să agite oamenii", povesteşte istoricul orădean Ioan Fleisz.

Democraţia dulăilor

Votul nu a fost întotdeauna un drept. În Oradea austro-ungară participau la viaţa urbei doar bogătaşii. "Pentru ca un orădean să poată vota trebuia să aibă pământ, casă sau să plătească un impozit peste medie", povesteşte profesorul Ioan Fleisz (foto). Spre exemplu, în anul 1880 aveau drept de vot doar 4,7% din populaţia oraşului, iar în 1910 procentul abia ajunsese la 7,5%.

Legea electorală din 1848 dădea drept de vot bărbaţilor înstăriţi în vârstă de peste 20 de ani şi celor instruiţi, precum prelaţii, profesorii şi doctorii. Nu puteau vota femeile, angajaţii "la stăpân", funcţionarii şi militarii, pe considerentul că puteau fi influenţaţi. La fel, cei care întârziau cu plata impozitului erau tăiaţi de pe listele de alegători...

Dreptul bogătaşului

Sistemul era mult diferit de cel de acum. Primarul era numit de Guvern din rândul oamenilor de vază şi doar confirmat de consiliul municipal. Spre exemplu, Rimler Karoly (1897-1919), edilul care a construit clădirea Primăriei şi în mandatul căruia s-au ridicat Teatrul, Palatul Vulturul Negru şi Palatul Apollo, a fost ani de zile şeful Poliţiei, iar apoi ajutor de primar, sub predecesorul său Bulyovsky Jozsef.

Luptele electorale să dădeau pentru locurile din consiliul municipal şi erau acerbe, pentru că jumătate din ele erau ocupate din oficiu. "Din cei 62 de consilieri pe care îi avea Oradea în 1910, 32 erau numiţi din rândul celor cu stare. Primăria îi făcea automat consilieri pe cei aflaţi în topul contribuabililor", povesteşte Fleisz.

Consilierii "de drept" se numeau virilişti. "Viriliştii erau consideraţi oameni de virtute pentru că, strângând avere, au demonstrat că se ştiu gospodări. Săracii erau consideraţi ori proşti, ori puturoşi", spune istoricul Augustin Ţărău (foto).

Competiţia era dură. "Campaniile se duceau pe un ton vulgar, greu acceptabil chiar şi pentru presa de azi. Se făceau atacuri la persoană şi se aduceau injurii", povesteşte Fleisz. După cum era de aşteptat, mai bogaţi, candidaţii partidelor de dreapta se întâlneau cu alegătorii prin localuri, iar cei de stânga - pentru că după anul 1900 începuseră să apară partidele muncitoreşti - prin parcuri.

Cu ţuică şi bătaie

Adevăratele bătălii s-au dat însă după Marea Unire a Transilvaniei cu România, în perioada interbelică. "Alegerile din perioada interbelică au fost leit cu cele de după Revoluţie, cu mită electorală, bătăuşi şi rezultate contestate", spune Ţărău. Motivul era simplu. Odată cu introducerea votului universal, egal, direct şi secret pentru bărbaţii peste 21 ani, au apărut şi populiştii. "Dacă la alegerile locale se promitea în general extinderea iluminatului public sau extinderea liniilor de tramvai, la cele generale situaţia era diferită", arată istoricul Gabriel Moisa (foto).

Pentru că 80% din alegători erau ţărani, candidaţii făceau adevărate turnee pentru a le promite marea cu sarea. "Cârciuma satului a devenit rapid loc de întâlnire, iar ţuica valută electorală", spune Ţărău. Orice reţinere era lăsată de-o parte. "Sloganurile de astăzi, formulate bombastic, la modul general, vin pe filiera partidelor de stânga. În loc să ofere soluţii concrete la probleme, promiteau că vor da pământ ţăranilor. "Omul şi pogonul" şi alte cele", spune Moisa. Iar cine se arăta sceptic risca o corecţie de la bătăuşii de partid. "Partidele îşi făceau echipe de bătăuşi, iar cei care ţineau cu adversarii erau snopiţi", completează Ţărău.

Mizeria luptei politice dublată de sărăcie a generat instabilitate, astfel că între 1928-1933 Oradea a fost condusă mai mult de comisii interimare decât de consilii alese, iar la nivel naţional s-au organizat 6 scrutinuri în 5 ani! La alegerile din 1930, când oraşul număra 82.000 locuitori, în Oradea au votat doar 9.400 de alegători, adică 51% din cei cu drept de vot. Asta deşi votul era obligatoriu, iar absenteismul se amenda cu 20-50 lei. O mică avere...

Power to the people!

Campaniile populiste din perioada interbelică sunt însă nimic pe lângă cele organizate de comuniştii aduşi la putere de sovietici după ultimul război mondial. În pregătirea alegerilor generale din 1946, menite să-i legitimeze, comuniştii au introdus votul universal pentru a se folosi de voturile soldaţilor şi funcţionarilor.

229 din cele 243 de primării bihorene erau deja în mâna comuniştilor. Primarii aleşi au fost maziliţi pe motiv de "neapt", "nedemn", "izolare de mase" sau "a funcţionat sub regimul trecut". Urmaşii destituiţilor au fost aleşi prin vot doar în localităţile Şuşag, Cetariu, Botean, Vârciorog, Oşand, Husasău de Tinca şi Tulca, unde noua putere era sigură de rezultat. În celelalte, primarii au fost aleşi prin... ovaţii! "Se făcea o adunare populară la care se aduceau camioane de bătăuşi, iar activistul propunea în faţa tuturor un candidat. Mulţimea îl ovaţiona şi aşa devenea primar!", povesteşte Augustin Ţărău.

Oradea comunistă a fost condusă încă din martie 1945 de Vanyai Karoly, primar instalat de ruşi. În condiţiile în care activiştii comunişti interceptau corespondenţa partidelor concurente, infiltrau informatori şi determinau arestarea opozanţilor, realegerea lui în noiembrie, anul următor, s-a dovedit floare la ureche. Ca de altfel, şi înscăunarea următorilor 10 primari care aveau să conducă Oradea până în Decembrie 1989. Vreme de patru decenii a contat doar cine număra voturile, nu şi cine vota...

ALEGERI "DEMOCRATICE"
Am furat, să trăiţi!

Comuniştii s-au bazat pe fraudarea alegerilor încă din 1945. "În Ateaş, comuniştii s-au culcat seara în şcoală ca să fie primii la secţia de votare şi când au venit reprezentanţii celorlalte partide ei deja constituiseră Biroul electoral. Seara, la închidere, i-au scos afară pe delegaţii ţărănişti şi liberali, au pus voturile pe foc şi au completat procesul-verbal după bunul plac. Blocul partidelor satelit ale PCR a "primit" astfel de 10 ori mai multe voturi decât contracandidaţii", spune istoricul Augustin Ţărău.

Activistul comunist Gheorghe Rădulescu avea să raporteze cu mândrie superiorilor: "Au lucrat sincer şi devotat, fără al căror ajutor şi concurs nu am fi ajuns la rezultatul de mai sus: şeful postului Băile Felix, Vasile Nicolae, care ne-a dat cel mai de preţ ajutor, notarul din comuna Seleuş, Sabău Mihai...", şi lista continuă cu toţi părtaşii la furt, de la membrii Biroului electoral până la jandarmii care au păzit secţia de votare. Rapoarte similare au fost trimise de activiştii care au furat voturi în Drăgeşti, Tămaşda, Mădăras, Uileacul de Beiuş, Nimăieşti, ca în întreaga ţară.