Un "dinozaur": conf. dr. Ritli

Criticarea acţiunilor unei persoane publice sau instituţii ce nu-şi îndeplineşte menirea mi s-a părut mereu firească, în fişa postului. La fel sunt însă convins şi că jurnalistul nu îşi face decât datoria atunci când constată că activitatea unei persoane ori instituţii e lăudabilă. Deşi se întâmplă rar (cotidianul, din păcate, nu e prea generos), zilele trecute mi-am scos pălăria într-o asemenea situaţie.

Despre ce e vorba? Ajuns la vârsta pensionării, pediatrul Ritli Ladislau, conferenţiar la Medicină, a fost "pus în discuţia colectivului", îndrituit să decidă dacă îl mai păstrează titular la catedră. Spre cinstea lor, confraţii săi au votat pozitiv (ca detaliu, în unanimitate). Pe de altă parte, fiindcă în ultimii ani, cât a fost ministru al Sănătăţii şi director medical al Spitalului Municipal, Ritli a avut punctaje mici la evaluările universitare şi n-a condus proiecte de cercetare, Departamentul pentru Asigurarea Calităţii din Universitate nu şi-a dat avizul în acelaşi sens.

În cele din urmă, la solicitarea rectorului Constantin Bungău, Senatul universitar a hotărât o derogare, pentru rămânerea la catedră a conferenţiarului şi în următorul an şcolar.
Raţiunea a depăşit birocraţia (credeţi că Ritli nu-şi putea aranja punctaje dacă voia?), colegialitatea a pus stavilă invidiei (felicitări celor de la facultate şi conducerii Universităţii!), iar bunul-simţ a biruit prostia.

Menţinerea lui Ritli în activitate nu doar la Municipal, ci şi la FMF, e un câştig categoric pentru cele două instituţii, dar şi pentru oraş. E inutil să amintesc că faima unor universităţi mari din lume o fac uneori profesori octogenari şi că, aşa cum tinereţea în sine nu e o virtute (câţi expiraţi din născare fac degeaba umbră pământului!), nici vârsta din buletin nu e un obstacol dacă omul este în putere, iar munca sa de valoare. A nu fi profitat, aşadar, de experienţa unui dublu profesionist - clinician şi pedagog - precum e Ritli ar fi fost nu o simplă eroare, ci o autovătămare.

Nu zic că Ritli e un geniu, un supraom. Ferească Dumnezeu! Dar e exact ce trebuie. Un "dinozaur" dintr-o vreme şi dintr-o lume în care seriozitatea producea competenţă, iar hărnicia se însoţea cu modestia. Un medic excelent (o atestă alţi specialişti, nu eu, dar şi părinţii copiilor pe care i-a vindecat ori chiar salvat, indiferent de stare socială ori de etnie), care nu şi-a pătat obrazul (deşi la numirea ca ministru destui i-ar fi atârnat o tinichea de biografie), un caracter (nimeni nu l-a văzut gudurându-se pe lângă puternicii zilei, nimeni nu a auzit că ar fi zbir cu subalternii, nimeni nu l-a suspectat că s-ar fi împăunat cu merite fabricate), un pedagog care încă poate să dea lecţii şi să facă emuli.

Într-o societate saturată de impostură şi de superficialitate, un model.