Semn de speranţă

La fel cum s-au obişnuit să bată recorduri mondiale exclusiv prin isprăvi culinare, precum cel mai mare bogracs, cea mai mare salată ori cel mai mare cârnat, ani întregi românii au crezut că-l apucă de picior pe Dumnezeu dacă în oraşele lor apar investiţii de genul super şi hyper magazinelor ori mall-urilor, unde banii doar se cheltuie, nu se produc.

După două decenii de veselă inconştienţă, timp în care asemenea stabilimente au fost plantate până şi în zonele centrale ale localităţilor, cel puţin în Oradea începe să fie vizibil şi un fenomen mai puţin spectaculos, dar cu mult mai mult folos: crearea a tot mai numeroase capacităţi de producţie care să umple vidul lăsat de închiderea întreprinderilor comuniste, să atenueze şomajul şi, în final, să îngăduie oamenilor să mai şi cumpere ceva când ies din case, nu doar să se zgâiască la vitrine ori să meargă la cinema cu sucul de-acasă.

Anunţul făcut săptămâna trecută de concernul american Emerson privind investiţia de 150 de milioane de euro perfectată la Oradea merită privit, de aceea, cu mai multă consideraţie. Sigur, noii investitori nu vor da salarii de mii de lei, dar vor subţia cu 1.500 de oameni armata celor fără locuri de muncă. Iar ca să înţelegeţi ce înseamnă asta, gândiţi-vă că cifra reprezintă aproape jumătate din numărul şomerilor din oraş. Nu mai vorbesc că, într-un timp relativ scurt, compania poate absorbi o parte din absolvenţii Universităţii şi ai unor licee tehnice, care în caz contrar şi-ar fi căutat norocul prin alte zări, şi-ar fi parazitat părinţii ori ar fi trăit din expediente. La fel, ca indivizi nu ne interesează nici asta prea tare, dar tot cu timpul din taxele şi impozitele companiei oraşul se va putea dezvolta în continuare, devenind mai atractiv pentru noi şi pentru noi investiţii.

Sosirea Emerson confirmă că politica municipalităţii privind parcurile industriale a fost cât se poate de corectă, în ciuda zeflemelilor pe care oponenţii le exprimau la lumina zilei şi a "tălpilor" puse la vârf, prin cotloanele dâmboviţene, de foşti primari ajunşi senatori care găseau în criză alibiul perfect pentru toate neputinţele. Iată că, la trei ani de la înfiinţare, Parcul Industrial din Şoseaua Borşului e pe trei sferturi ocupat şi cel din vecinătatea Aeroportului ajunge curând la jumătate. Iar rezultatele concrete se vor vedea când în halele aflate încă în construcţie sau pe planşete va începe producţia. De aceea chiar merită făcut şi un al treilea Parc Industrial, pe ruinele CET II, folositoare doar speculanţilor de fier vechi.

Nu mai rămâne decât ca şi şcolile din oraş, începând cu Universitatea, să acorde mai multă atenţie practicii, pregătind forţă de muncă pentru industria de azi şi de mâine. Iar părinţii, de la care pornesc multe, să-şi educe copiii în spiritul muncii. Dacă la nemţi nu e ruşine să fii, de pildă, sudor ori electrician, de ce să fie la noi?...