Oltenii Ardealului

O jumătate de lună am hălăduit prin ţară, pe un traseu plănuit în sensul acelor de ceasornic şi urmat fără grabă prin Maramureş, Bucovina, Secuime, Ţara Braşovului, Valea Prahovei, zona Sibiului şi cea a Clujului, până înapoi acasă. Şi, dacă în precedentele evadări am mai auzit bârfe - fără să le dau mare importanţă - că bihorenii ar fi "oltenii Ardealului", de data asta, datorită răgazului generos şi, probabil, şi înaintării în vârstă, prea numeroase detalii observate m-au împins să reflectez mai atent decât în trecut dacă o asemenea comparaţie are sau nu temei.

Noi, bihorenii, ne-am "nielcoşit" decenii întregi că suntem mai aproape de Occident, invocând simpla geografie şi frecvenţa contactelor cu vecinii unguri, ceea ce ne-a fixat convingerea colectivă că am fi mai "occidentali" decât alţi conaţionali. Geografia culturală - adică mentalităţile şi practicile cotidiene, plus rezultatele lor - ne arată însă că nu apropierea kilometrică de Vest poate justifica sau înlătura pomenita comparaţie.

Aproape peste tot (excepţie făcând zona Clujului) am remarcat o mai minuţioasă gospodărire a proprietăţilor, începând de la şanţurile din faţa caselor până la straturile de flori şi la rânduiala din curţi şi ogrăzi. Apoi, în special prin Maramureş, Bucovina şi Sibiu, spaţii unde influenţa austriacă a fost mai pregnant civilizatoare decât cea ungurească, mi-a făcut plăcere să constat la oameni ceea ce în percepţia turistului modern şi superficial s-ar numi amabilitate, dar care în profunzime trece dincolo de politeţea de faţadă menită să extragă banul din punga vizitatorului. N-am întâlnit atât de mulţi inşi care să se răstească unii la alţii, să scuipe pe stradă şi să verbalizeze cu atâta nesaţ înjurături grosiere precum la noi, şi nici trecători care să-şi abandoneze pe caldarâm ambalajele golite atât de lejer ca la noi.

În magazine, când am dat 3 lei pentru o pâine de 2,70, nimeni n-a "uitat" să-mi dea restul sau să-mi bage pe gât, în locul celor 30 de bănuţi, o gumă sau alt nimic pe care nu îl cerusem. Când am căutat informaţii am găsit localnici de toate vârstele, inclusiv adolescenţi, care să mi le dea răbduriu şi - cum s-a întâmplat, bunăoară, la Iaşi - cu detalii izvorâte dintr-o mândrie naturală, nu emfatică, specifică unei aşezări care are ce etala. În toate oraşele am văzut atât parcări cu plată (chiar şi 3 lei ora), cât şi stâlpişori ce împiedicau staţionarea şi "hingheri" care ridicau prompt orice maşină pusă aiurea. În fine, pe arterele pietonale n-am întâlnit nicăieri pavaj atât de "ştirb" ca pe Corso-ul nostru.

Ar mai fi multe de zis, dar lipsa spaţiului mă opreşte la o concluzie deloc măgulitoare despre noi, bihorenii. Şi anume că, oricât de singulară ne-ar fi arhitectura şi oricâte aquaparcuri am face pe viitor, câtă vreme nu ne vom schimba conduita colectivă şi individuală, cu mai mult respect faţă de ceea ce avem şi faţă de cei din jur, în competiţia pentru atragerea oaspeţilor şi a banilor lor vom rămâne să fluierăm a pagubă. "Nialcoşi" şi cu coada pe sus cam degeaba...