Mărţişor pentru un "lefegiu"

În ultimele două decenii, statul în diversele sale forme (de la primării şi consilii judeţene până la direcţiile teritoriale ale ministerelor, oficiilor şi agenţiilor naţionale) a pierdut mii de proprietăţi în baza legislaţiei privind restituirea bunurilor confiscate în perioada comunistă. În principiu corecte (dar discutabile fiindcă prevăd, ca nicăieri altundeva în lume, "restitutio in integrum"), legile au fost aplicate însă arbitrar şi abuziv, favorizând mereu revendicatorii în detrimentul statului. Cele mai aberante rezultate s-au produs în Transilvania, unde sate întregi, cu terenurile de sub casele oamenilor cu tot, au intrat în proprietatea unor şmecheri care şi-au tras certificate de moştenitori ai unor grofi, iar centrele oraşelor în posesia unor biserici maghiare.

Cum a fost posibil? Nu doar pentru că legile sunt confuze, ci şi fiindcă, spre deosebire de speculatorii care dispun de timp berechet, statul are funcţionari şi prost plătiţi, şi nepregătiţi, şi sufocaţi de sarcini, ceea ce a făcut ca instituţiile să nu se apere eficient, ba în multe cazuri chiar doar să mimeze apărarea.

Nota de plată o achităm toţi. Să luăm, de pildă, cazul Palatului Baroc. E un adevăr istoric că imobilul a fost al Episcopiei Romano-Catolice până în anii 60, când aceasta, nemaiavând bani să-l întreţină, l-a donat "în folosinţă veşnică statului român", care cu imense cheltuieli l-a transformat în Muzeu. În anii 2000, acelaşi stat, dar cu jurişti nemotivaţi şi supuşi presiunilor politice (avocatul Episcopiei a fost Gyorgy Frunda, iar Consiliul Judeţean, în subordinea căruia era Muzeul, era condus tot de UDMR), a pierdut "uzufructul" clădirii. Mai mult, şi-a asumat şi plata unei chirii serioase până la finalizarea unui nou sediu, lucrare făcută din banii tuturor, români şi unguri deopotrivă. Asta deşi statul putea expropria clădirea în interes public, prin despăgubirea proprietarului, conform unei legi de care, însă, nimeni nu şi-a mai "amintit".

După cum puteţi afla din paginile BIHOREANULUI, zilele trecute s-a produs, însă, şi o premieră favorabilă statului, Primăria Oradea câştigând definitiv şi irevocabil proprietatea asupra clădirii Colegiului Eminescu, despre care Ordinul Premonstratens n-a putut dovedi că l-ar fi construit sau primit cadou de undeva. Este, categoric, un semn că atunci când adevărul e de partea statului (în acest caz a oraşului), iar interesul public e urmărit consecvent, şi instituţiile acestuia pot avea câştig de cauză.

Meritul, în această situaţie, aparţine nu doar conducerii Primăriei, care a refuzat non-combatul, ci şi mai ales juristei care s-a ocupat de dosar la fel de corect chiar şi în anii când, montată de un şef de stat inconştient, mulţimea urla împotriva "bugetarilor obezi". Pentru că, deşi strădania sa a ţinut în patrimoniul oraşului o clădire de peste 10 milioane de euro, legile inepte interzic să fie recompensată în bani, îi trimit anonimei juriste, în văzul tuturor, un mărţişor simbolic. Jos pălăria, doamnă funcţionar public!

Citiţi pe această temă şi articolul "Rămâne al nostru! Primăria a câştigat cu scandal procesul pentru Colegiul Mihai Eminescu"