Ce ne facem cu ţiganii?

În prima duminică după Paşte a fost Ziua Morţilor, prilej pentru omagierea celor dispăruţi. E o ocazie bună de a scăpa de ouăle rămase neciocnite şi de cozonacul întărit, motiv pentru care cimitirul a fost luat cu asalt de ţigani ieşiţi la pomană.

La intrare, echipe de securitate interziceau accesul pirandelor şi al puradeilor. Discriminarea era făţişă şi m-am revoltat. Din păcate, însă, n-am putut polemiza mult cu paznicii pentru că eram cu maşina şi în spatele meu începuseră câţiva nerăbdători să claxoneze, semn că mai există şi şoferi care se grăbesc să ajungă în cimitir...

Pe alei reuşiseră, totuşi, să se strecoare câteva haite de ţigănuşi hămesiţi. Era suficient să vadă că ai o plasă şi deveneau agresivi. Te înconjurau cu zecile şi, după ce le dădeai pomana, mai cereau şi bani. Aşa că, din cauza insistenţelor lor, de la starea de compasiune am trecut rapid la cea de agasare.

Ce ne facem cu ţiganii? Cum îi integrăm în societate? Unii zic că prin muncă, dar pentru mulţi dintre ei asta înseamnă exterminare. Alţii zic că prin educaţie dar, să fim sinceri, avem probleme serioase să-i educăm şi pe cei cu pielea mai albă. Iar să trăiască la nesfârşit din mila publică nu-i o soluţie din moment ce toată populaţia e sărăcită.

Când am văzut puhoiul de puradei înfometaţi de iarna prea lungă mi-am dat seama că supravieţuirea este marea lor problemă, şi nu denumirea de rom sau ţigan. Am realizat cât de orbi pot fi naţionaliştii români şi maghiari care se bat pe plăcuţele cu denumiri bilingve. Fiindcă, nu peste mult timp, la intrarea în oraş nu va mai scrie nici Oradea şi nici Nagyvarad. Ci Bari Varada, denumirea oraşului în romanes.